Ce a citit Burhan Sönmez la FILTM 2018

Ce a citit Burhan Sönmez la FILTM 2018

Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara / La Vest de Est, La Est de Vest

Ediția a VII-a / 23-27 octombrie 2018 / www.filtm.ro

 

 

Fragment din romanul Labirintul de Burhan Sönmez

Traducere din limba turcă de Luminița Munteanu

© Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, pentru prezenta versiune românească

 

 

În capătul străzii văd un magazin de ceasuri. Pe firma lui scrie „Ceasul încremenit”. Astăzi încerc să rețin inscripțiile de pe firme, ca să-mi testez memoria proaspăt redobândită; vom vedea câte dintre inscripțiile acestea au să-mi rămână în minte până mâine. Mă apropii de vitrina generoasă a magazinului. Ceasurile înșirate pe rafturi indică toate, strălucitoare, aceeași oră. Împing ușa și pătrund înăuntru. Clopoțelul atârnat la intrare iscă niște clinchete. Ceasornicarul în vârstă, care meșterește ceva în partea din spate, îmi aruncă o privire peste umăr. Își scoate lupa fixată la ochiul drept. Bun venit, tinere! îmi spune el. Bună ziua, îi spun eu. Își ia paharul cu ceai în mână și se apropie de mine. Îmi zâmbește. Preț de o clipă, te-am socotit turist, așa că mă așteptam să-mi răspunzi într-o altă limbă, îmi zice el. Credeam că, pe măsură ce îmbătrânim, capacitatea de ne da seama dintr-o ochire ce hram poartă oamenii sporește. Se pare că nu e așa. Da, nu e așa, îi zic eu. Îi spun ce fel de ceas vreau. Se apleacă, scoate sertarul cel mai de jos și-l așază pe tejghea. Ceasuri de masă. Toate sunt prevăzute cu sonerie, îmi zice el. Sunetele pe care le produc diferă de la ceas la ceas. Îl încercăm pe cel pe care-l alege el. Un ceas de culoare verde, marca Vaktaki, la un preț modic. Este de producție autohtonă. Dacă dorești un ceas elvețian, îți recomand marca Herz Zeit. Acesta alb… Mai există și alte variante cromatice, pot să fac rost de ele de la depozit. Iau ceasul acela alb și mi-l lipesc de ureche. Nu scoate nici un sunet. Dă-l încoace, să-l întorc! îmi spune ceasornicarul. Este un gen de ceas fără baterie. Pentru a fi pus în funcțiune, se răsucește această manetă aflată în spate. Cum dorești. Ajunge să-l întorci o dată la două zile. Are un sunet discret, așa că îl auzi dacă stai aproape de el, dar n-o să te deranjeze dacă-l așezi mai departe. Are un preț nițel cam piperat în raport cu celălalt, dar ne descurcăm noi cumva. Nu contează prețul, îi spun eu. Răsucesc pe toate părțile ceasul pus în funcțiune de bătrân, apoi îl duc la ureche. Nu-mi dau seama cât timp a trecut. Bătrânul se face nevăzut. Revine puțin mai târziu, purtând în mână un alt pahar cu ceai. Îmi întinde băutura aburindă. Văzând că încă mai țin ceasornicul la ureche, îmi spune: tu te numeri printre cei cărora le place să audă sunetul ceasului. Când eram copil, prăvălia aceasta se afla în proprietatea bunicului meu. Veneam aici, îl urmăream din priviri și ascultam, rând pe rând, ticăitul iscat de fiecare ceas. Am aflat astfel pe cont propriu că fiecare ceas își are sunetul său, diferit de al celorlalte, așa cum se întâmplă și când vine vorba de vocile oamenilor. Ce invenție desăvârșită! spunea bunicul. Nu se mărginea doar să vândă ori să repare ceasuri, ci le mai și împărtășea celorlalți gândurile stranii care-l bântuiau. Spunea că, de-a lungul istoriei sale, omenirea născocise, cu totul, trei lucruri majore. Unul dintre acestea fusese ceasul. Grație ceasului ajunseserăm să cunoaștem, în loc de sensul nașterii și al morții, sensul prezentului. În ceas nu sălășluia nici urmă de trecut ori viitor. Trecutul și viitorul reprezentau un obstacol în calea percepției adevăratei vieți. Ceasul ne demonstrase acest lucru, numai că noi tot nu ajunseserăm să ne deprindem, să ne acomodăm cu el în privința stării de spirit. Bunicul, care îmi dăruise primul ceas, îmi spusese să nu-i uit spusele niciodată. Învață să prețuiești clipa, restul nu depinde de tine – nu-ți irosi viața cu ceea ce nu te privește. În ziua aceea eram interesat mai degrabă de primul meu ceas decât de vorbele lui. Era un ceas banal, dar mie mi se părea la fel de fascinant ca un giuvaier. Bunicul îmi spunea că o altă mare născocire a omenirii era oglinda. Lumea din afara oglinzii era una, pe câtă vreme cea din oglindă era alta. Când se reuneau, cele două deveneau una. Dacă te uitai fugar în ea, oglinda era un lacăt, pentru ca mai apoi, când te priveai din nou în ea, să devină o cheie. Oglinda era deopotrivă obârșia curajului și a spaimei noastre în fața vieții. Omul ar trebui să fie conștient de faptul că unu și doi înseamnă, deopotrivă, lucruri diferite și același lucru și să nu uite că a aflat acest lucru uitându-se în oglinzi. După mine, faptul că bunicul vedea o mare născocire într-o simplă oglindă, punând-o alături de ceas, care constituia un miracol, se datora întâmplării că o văzuse pe bunica la un oglindar și se îndrăgostise de ea. Acum nu mai există asemenea oglindari în Istanbul. Bunica împodobea oglinzile cu desene și le adăuga tot soiul de ornamente în chip de rame. Nu-ți lăsa ceaiul să se răcească, tinere. E proaspăt. Am deprins obiceiul de a bea ceai cât e ziua de lungă de la bunicul meu. Dacă s-ar mai afla astăzi aici, sunt convins că și el ți-ar recomanda tot ceasornicul acesta alb. Pe lângă calitate, mai are și un sunet aparte, doar al lui. Iau ceasul și îl duc din nou la ureche. Bine, îl iau pe acesta, îi spun eu. În timp ce bătrânul împachetează ceasul, îl întreb: care era cea de-a treia? Care era cea de-a treia mare invenție a umanității despre care vorbea bunicul dumneavoastră? Aaa, aceea? Păi, ia să vedem, care era? Vai, Doamne, nu-mi aduc aminte! Ce să-i faci, bătrânețea, uiți pe moment tot soiul de lucruri pe care înainte le știai bine. Oare să fie focul, zic eu, ca să-l ajut să-și amintească, sau poate roata? Nu, nu nu despre ele e vorba. Ei bine, atunci scrierea? E imposibil, bunicului nu-i plăcea să scrie. Nu-i plăcea să scrie? Da, avea o poveste în legătură cu asta, le-o spunea tuturor celor care-i ieșeau în cale. Trăiau odată un filosof bun și un faraon bun. Într-o bună zi, Filosoful, care le știa pe toate și care, dacă era să nu știe ceva, se muncea zi și noapte ca să se dumirească în privința aceea, a venit emoționat la Faraon. Am o veste bună, i-a zis el, am născocit scrierea. Ce e aia? l-a întrebat Faraonul. Cu voia dumitale, am să-ți explic, i-a zis Filosoful. O să trasăm pe tablete câte un semn aparte pentru fiecare dintre vorbele pe care le rostim. Ceilalți, care au să cunoască sensul acelor semne, au să le priceapă când au să se uite la tablete, în absența noastră. Au să știe ce spunem fără să ne mai audă vocile. E minunat, nu-i așa? Da, a zis Faraonul, dus pe gânduri. Apoi a adăugat: nu sunt însă sigur că tot ceea ce este minunat este și bun. Scrierea aceasta a dumitale îi va îndepărta pe oameni unii de alții. Scrierea va înălța ziduri între muritori, pe câtă vreme vorbele se transmit din aproape în aproape. Mă îndoiesc că la mijloc se află un lucru folositor. Bunicul, care reproducea aceste vorbe de parcă ar fi fost vorba chiar de spusele sale, a fost muncit toată viața de aceeași îndoială ca și Faraonul. Din acest motiv, scrierea nu se număra printre invențiile pe care să pună mare preț. Locuiești prin apropiere, tinere? Mai treci la un moment dat pe la mine, căci poate am să-mi aduc aminte de cea de-a treia invenție despre care vorbea bunicul. Sigur, am să mai trec, îi spun eu. Plătesc ceasul. Tocmai atunci se aude clinchetul clopoțelului de la intrare. În ușă își face apariția un puști desculț.

    Lasă un răspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.