Ce a citit Daša Drndić la FILTM 3

DAŠA DRNDIĆ, Fragmente din romanele Sonnenschein (Fraktura, 2007), Belladonna (Fraktura, 2012) și April u Berlinu (Fraktura, 2009)

Traducere din limba croată de Octavia Nedelcu

© Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara / „La Vest de Est / La Est de Vest”

 

Sonnenschein (fragment)

Monarhia este puternică. Pe tot cuprinsul ei, de la landul Voralberg din vest până la cel mai estic sat din Bucovina (1.274 de kilometri), de la cel mai mic oraş de provincie cehesc din nord până la aşezările dalmate de pescari din sud (1.000 de kilometri), domnesc rânduiala şi tihna şi o singură monedă naţională. De-a lungul acestui imperiu întins şi binecuvântat se distribuie produsele aceloraşi mărci, alimente de aceeaşi calitate, doar denumirile acestora sunt adaptate discret în funcţie de limba respectivelor popoare: în Ungaria lanţul de magazine Iulius Meinl a devenit Meinl Guyla, iar Jules Verne – Verne Guyla, în Cehia, găluştelor Knödeln li se spune knedliky, Wiener Schnitzel este şniţel vienez în croată şi cotoletta milanese în italiană. Îndepărtatele atribute ale monarhiei, balurile, valsurile şi trăsurile ei, Schnaps-ul şi torturile Sacher, pictorii ei şi familia imperială, devin, în provincie, extrem de intime şi preţuite de îndată ce se italienizează, croatizează, maghiarizează şi boemizează uşor;  die glückliche grosse Familie, oh, happy days. …

… În septembrie 1914, comandantul suprem rus a imprimat „harta viitoarei Europe”, care era incredibil de asemănătoare cu cea croită în 1945. În mai 1915, Italia încetează să mai fie neutră. Nu reuşeşte să obţină din partea Austro-Ungariei provinciile Trentino, Tirolul de sud şi Istria, pretinse ca premiu pentru neimplicarea sa în război. Dar războaiele lasă puţine ţări deoparte. Drept urmare, simţindu-se ofensată, Italia duce tratative în secret cu Antanta, după care i se alătură. Într-un război există întodeauna tabere beligerante. Marele Război a fost un conflict armat dintre două tabere cu acelaşi scop. Cu scopul de a cuceri lumea. Pentru sine. Pentru una din tabere. Implicându-se în război de partea Antantei, Italia pretinde din nou: Trentino, Trieste, litoralul sloven, Istria, o parte din Dalmaţia şi Albania, precum şi dreptul asupra regiunilor turceşti Adalia şi Izmir, extinderea unor colonii în Africa şi aşa mai departe. Pretinde mult. Ceea ce nu a obţinut după Primul Război Mondial, Italia încearcă să compenseze în cel de-al Doilea. Războaiele sunt jocuri de mare anvergură. Băieţii răsfăţaţi mută soldăţeii de plumb pe hărţile lor colorate. Îşi trasează victoriile. Apoi pleacă la culcare. Hărţile planează pe cer ca nişte avioane de hârtie şi se lasă deasupra oraşelor, a câmpiilor, munţilor şi râurilor. Acoperă oameni şi soldăţei pe care ulterior marii strategi îi deplasează şi-i mută de colo-colo, împreună cu casele şi visurile lor naive. Hărţile comandanţilor bătăioşi de oşti învelesc tot ceea ce a fost odată, îngroapă trecutul. După ce se termină jocul, combatanţii se odihnesc. Vin istoricii, care transformă în minciună jocurile crâncene ale netrebnicilor neîndestulaţi. Se zămisleşte un nou trecut, pe care noii comandanţi de oşti îl vor trasa pe hărţi noi, pentru ca jocul să nu se încheie niciodată…

… Ocupaţia germană a oferit oraşului Trieste paisprezece bordeluri legal înregistrate sub supravegherea medicilor italieni şi două sute de prostituate cu condicuţă. Aceste bordeluri acceptau în exclusivitate cadre militare (precum şi oaspeţii lor verificaţi), iar bordelurile neînregistrate erau destinate civililor… Însă prostituţia controlată era o activitate pe care stafful SS nu reuşea s-o conducă eficient nici la Trieste, nici la Ljubljana, nici la Rijeka, nici în Gorizia, nici la Pola şi nici la Udine. Fete frumoase din familii onorabile se plimbau de jur-împrejur, aranjate, vesele şi în libertate, soldaţii fiind instruiţi pentru această vânătoare de pradă. Astfel sifilisul, gonoreea erau în floare, se năşteau copii nelegitimi, iar la periferiile oraşelor şi târgurilor de pe Adriatisches Küstenland răsăreau în secret mici clinici de psihiatrie în care ofiţerii SS îşi tratau isteria, precum şi traumele de război şi cele sexuale.

De altfel, planul naziştilor de cucerire a lumii era alcătuit în totalitate din secrete, din instituţii ascunse, documente confidenţiale, experimente tenebroase, planuri de război obscure, fantasme mistice, visuri oculte, fabrici mascate, lagăre de concentrare camuflate, spitale inexistente şi conferinţe criptice, o industrie dubioasă cu producţie ezoterică, bătălii încâlcite şi campanii de cucerire ambigue. Dar punctul central, axul în jurul căruia se umflă această viziune cosmică depravată, devenind din ce în ce mai mult un cocon gigant de vierme de mătase diform, îl reprezintă organele sexuale, vaginul şi penisul, folosirea şi valoarea lor de piaţă, misiunea lor mesianică, strigătul lor de luptă, adică coitus vulgaris care va creea omul de tip nou şi vremurile noi. The cunt makes a difference, the cock defines the difference. Castrarea, sterilizarea, procrearea controlată, concupiscenţa şi prostituţia erau cele mai puternice arme ale Reichului, cea mai mare obsesie a Reichului, ca de altfel şi a Bisericii.

Putea fi sub forma păpuşii gonflabile, a Salonului Kitty sau a fermelor Lebensborn, n-avea importanţă. Astfel, în 1943, pentru soldaţii lui Himmler, căsătoriţi sau nu, pe oricare dintre fronturi şi chiar pe Adriatisches Küstenland, bordelurile funcţionau impecabil. În peste o sută de bordeluri, în lipsa cocotelor, târfelor, boarfelor şi paraşutelor locale, puellae publicae menite să slujească „chestiunea măreaţă a omenirii”, au fost aduse femei din Paris, Polonia, Boemia, Moravia, chiar de la Berlin, unele cu forţa, altele de bunăvoie, vreo şase sute şi ceva, ca să deservească pe puţin cincizeci de clienţi pe zi, iar cele din casa de toleranţă de pe Klosterstrasse din Stuttgart, de pildă (şi nu doar ele), erau şi în slujba ştiinţei, întrucât foloseau diafragme în care se colecta sămânţa armăsarilor lor pentru experimente viitoare (evident în secret).

Tribunalele din Trieste erau sub jurisdicţie germană şi lucrau la foc continuu, neexistând sentinţe de achitare. Oamenii jucau la „lotto”. Ziarele erau pline de anunţuri, se vindea orice, îmbrăcăminte, bijuterii, obiecte de artă, case, ca şi cum toată lumea se muta, deşi mulţi erau deja strămutaţi.

Viaţa e mai tare decât războiul. Pentru majoritatea oamenilor, pentru cei docili şi tăcuţi, pentru cei ce stau de o parte nepăsători, pentru bystanders, viaţa se transformă într-un cufăr ce nu se mai deschide, un bagaj mic vârât sub pat, un bagaj ce nu pleacă nicăieri şi în care totul este aranjat cu grijă – zile, lacrimi, morţi şi bucurii mărunte în care se simte un iz puternic de mucegai. Despre cei care stau deoparte nu se ştie niciodată ce gândesc, pe cine susţin, căci ei doar stau şi privesc ce se întâmplă în jurul lor, ca şi cum nu văd nimic, ca şi cum nu se întâmplă nimic. Ei trăiesc după cum dictează legea oricui, ceea ce îi favorizează  după ce se termină războaiele. Există mulţi bystanders, ei reprezintă chiar majoritatea.

Spectatorii orbi sunt oameni „obişnuiţi” care joacă la sigur, merg la ţintă. Ei vor să-şi trăiască viaţa nestingheriţi. Pe timp de război aceşti spectatori orbi întorc capul nepăsători şi refuză cu obstinaţie să empatizeze cu ceilalţi, autoiluzia lor este un scut tare, o carapace în interiorul căreia se lăfăie ca nişte larve.

Sunt pretutindeni. În guvernele neutre ale ţărilor neutre, în rândul aliaţilor, în ţările ocupate, în rândul majorităţii, în rândul minorităţii, în rândurile noastre.  Bystanders, ăştia suntem noi.

De şaizeci de ani aceşti spectatori orbi se bat cu pumnul în piept, strigând suntem nevinovaţi pentru că n-am ştiut, iar odată cu izbucnirea de noi războaie  şi de noi nenorociri, dau buzna noi spectatori, apar armate întregi de bystanders tineri şi puternici, cu legături la ochi, care se hrănesc din inocenţa lor de spectatori, din comoditatea lor de nezdruncinat, aceşti comozi, aceşti înlesnitori ai răului.

(Fragment din volumul Sonnenschein, Fraktura, 2007)

 

 

Belladona (fragment)

 

Oh, da, ce mult i-ar fi plăcut să părăsească toate aceste colective care te devorau, pe toţi aceşti devoratori de gânduri, această vâlvă cacofonică, aceste măşti obtuze care acoperă un nimic mai mare, şi să se lase în voia distracţiei, să-şi hrănească neuronii să pulseze şi să se dilate, însă pensia mizerabilă într-o ţară mică, ruinată, închipuită în care trăieşte (cum de a avut parte de o soartă atât de crudă, oare cum ?), într-o ţară din care pleacă toţi care încotro, într-o ţară în care ministrul Educaţiei ameninţă că va introduce în şcoli materia patriotism, în care se cântă în public, sub cerul liber şi la televizor, ca mesajul să ajungă până la cel mai îndepărtat cătun, cântece cu refrenul mama croaţia născătoarea, iar cei pe care mama croaţia nu i-a născut se simt nedoriţi, în vreme ce aceia pe care mama croaţia i-a născut ţopăie de mândrie şi superioritate, pregătiţi ca într-un fel sau altul să-i elimine pe cei pe care mama croaţia nu i-a născut, aruncând cu pietre asupra lor dacă e nevoie, în ţara aceea, în ţara aceasta în care le este inoculată ideea că patria e cea care naşte şi nu femeia, într-o ţară în care e atâta minciună în bunacuviinţă şi atâta ipocrizie, încât oamenii şi-au pierdut chiar numele, iar la locul de muncă se adresează cu apelativele: directore, decane, profesore, şefule, aşadar pensia în această ţară, pensia câştigată după douăzeci şi cinci de ani de şcoală şi învăţătură, după patruzeci de ani de muncă, este garantul unei morţi relativ rapide, realmente cumplite; această pensie, această rentă care te trage pe linie moartă, te amorţeşte, te amăgeşte în acelaşi timp cu multă făţărnicie şi reavoinţă pe zece fronturi, îţi răpeşte viaţa. Întrucât el nu poate accepta ideea ca această pensie să-i dicteze cum să-şi trăiască viaţa la pensie, ca nemuritoarea mama croaţie să-i spună când îi vine sfârşitul fiului ei, Andreas Ban decide să-şi ia soarta în propriile mâini. El, Andreas Ban, nu va accepta să se hrănească cu aripioare de pui, nici nu-şi poate imagina aşa ceva şi chiar dacă ar putea, şi chiar dacă ar vrea, această alternativă nu există, căci aripioarele de pui sunt din ce în ce mai scumpe, în final i-ar rămâne doar splina, plămânii şi alte măruntaie dezgustătoare cu care sunt hrăniţi câinii. E însă deja prizonier, încătuşat, bătut în cuie de această ţărişoară, căci nu poate călători, nu poate fugi (n-are bani), deşi e încă activ şi primeşte salariu (nu pentru mult timp). Nu vrea să umble cu pantofii demodaţi şi crăpaţi, nu vrea să poarte pulovere sure şi scămoase, nu vrea să-şi bage în gură proteză dentară care să-i clămpăne, nu vrea. (Nu demult i-a spus unei tipe, puloverul acesta mi s-a scămat de tot, iar ea a râs şi a spus, ce cuvânt caraghios, scămat, ce înseamnă?) Nu vrea să circule dimineaţa (între 10 şi 12) în mijloace de transport (deşi mama croaţia îi oferă transport gratuit), în autobuze ticsite de bătrâni neputincioşi şi surzi care vorbesc tare şi cară de la piaţă plase cu două mere, un gogoşar şi un pachet de mălai instant. Nu vrea să audă,

au internato la azil, ea nădăjduieşte că va ieşi, dar nu va fi aşa.

poate să meargă?

au internat-o la azil şi i-au vândut imediat casa.

e cumva senilă?

nu i-au spus că nu mai are casă, dacă i-ar spune, ar muri imediat. nu e senilă.

nu vrea să vadă feţele acelea căzute, hămesite şi nesătule, pe oamenii aceia zbârciţi care-şi fac semnul crucii când trece autobuzul pe lângă o biserică, care mormăie ceva în barbă şi-şi pleacă capul umil  în faţa lui „Dumnezeu”, nu vrea să vadă feţele acelea ştirbe care-şi sug regulat obrajii căzuţi, plescăind respingător şi infantil, feţele acelea hulpave, fapt ce se vede cel mai bine de sărbători, când mama croaţie le dă gratis în piaţa publică câte două sardele sau câte-o porţie mică de mazăre, pentru care aşteaptă răbdători ore în şir aliniaţi, în vreme ce sunt păziţi de pe margine de gardieni să nu cumva, doamne fereşte, să aibă nevoie la budă şi să se bulucească. Aceste sărbători, pomeni pentru bolnavi, bătrâni şi cei abandonaţi, îndrăgostiţi fanatic de viaţă, încep deja la ora 9 şi se termină la prânz, când tot ce se dăduse de pomană s-a mâncat şi s-a băut, căzându-le greu în burţile lor bătrâne, firave şi pipernicite, pentru ca piaţa să fie spălată la timp cu furtunuri de apă, gata pentru petrecerea de seară cu muzică, spre bucuria celor tineri şi sătui.

Andreas Ban priveşte gloata aceea de cadavre vii, pe jumătate putrede, care se înmulţesc, proliferează, sunt pretutindeni din ce în ce mai mulţi, mai ales în ambulanţe, în sălile de aşteptare ticsite unde se duc să caute companie, iar iarna să se încălzească, în sălile de aşteptare în care ocupă toate scaunele, în policlinici şi dispensare unde merg pentru că au grijă de sănătatea lor, le place mai ales să li se ia sânge, deşi în faţa laboratoarelor rândurile sunt incredibil de lungi şi nu există scaune, aici nu au loc comoţii cerebrale, nu există relaxare, ci doar o aşteptare chinuitoare şi mutatul de pe un picior pe altul, la coada aceea ce se întinde pe două etaje, în care aceşti bătrâni se ating, lipiţi unii de ceilalţi, ei aşteaptă, stau în picioare şi aşteaptă, de unde au atâta răbdare, de unde au oare atâta foame şi sete de viaţă deja pustie, sfrijită, de doi bani, atâta dorinţă arzătoare să trăiască peste limită, zadarnic, alături de frumuseţe, fără să le pese că sunt călcaţi în picioare, ei sunt acel soi de oameni tăcuţi, îndârjiţi, încăpăţânaţi, obişnuiţi să suporte şi să sufere. O bătrânică a insistat să fie operată de cataractă, deşi avea metastază în ultimul stadiu. Aveţi metastază generalizată, i-au spus medicii, veţi muri curând, i-au zis aceştia, astăzi este o practică în medicină să i se spună pacientului verde în faţă, să fie informat de rezultat, dar fără alte explicaţii, rezultatul gol-goluţ, doctorii nu au timp de fineţuri, iar femeia aceea repeta, Vreau să văd clar, spunea ea, şi doctorilor li s-a făcut milă, i-au făcut hatârul, i-au redat vederea pe care nu e sigur dacă a avut-o vreodată şi astfel, fără albeaţa de pe ochi, a putut să aibă o vedere mai bună a corpului ei ros pe moarte.

Andreas Ban priveşte aceste gloabe epuizate cum îşi ţin strâns în braţe vieţile, bălăngănindu-se şi şchiopătând hidoşi în această goană nebună, cum  traversează strada fără să le pese dacă sunt călcaţi, dacă sunt loviţi de vreo maşină, ăsta ar fi cel puţin un sfârşit demn, dar nu, cu ochii bulbucaţi, cu gura larg deschisă sar pe trotuar ca nişte naufragiaţi salvaţi, căci ei iubesc viaţa, pentru că viaţa această, această viaţă minunată şi bogată le-a fost dăruită de mama lor croaţia.

Andreas Ban nu vrea nici calendare distribuite de mama croaţia la sfârşit de an, pentru că ar trebui să-şi bifeze zilele ca şi cum ar fi într-o cazarmă, un penitenciar ori un ghetou.

În anul 2011 s-au sinucis douăzeci şi cinci de membri ai organizaţiei macedonene UNIT, o asociaţie a muncitorilor concediaţi. Nu mai puteau să suporte viaţa în mizerie. Toţi aveau peste 50 de ani. Unii s-au spânzurat, alţii au sărit de pe poduri şi clădiri, iar unul şi-a dat foc. (Ştire de presă)

(fragment din romanul Belladonna, Fraktura, 2012)

 

 

Aprilie la Berlin (fragment)

 

Aş vrea s-o am pe Nora mereu alături de mine. Nora poartă fuste lungi şi largi à la gitane, şiraguri subţiri de perle fine şi dese la gât, trandafiri din mătase artizanali pe bust, uneori roşii, alteori gri, delicaţi şi transparenţi, în care se cuibăresc razele rătăcite de soare blând belinez. Nora poartă inele unicat ale artiştilor plastici români, are unghii tăiate scurt şi nelăcuite şi, evident, pantofi fără toc, într-o zi aurii, altădată negri şi, aşa, Nora, căruntă, cu o coafură à la Mireille Mathieu, cu buze rujate în roşu aprins, îşi ia zborul veselă din această casă spectrală spre bulevardele berlineze.  Nora are şaptezeci şi opt de ani. Chiar înainte de sosirea ei, ajunsese cu o zi în urma mea, ştiam că această poetesă româncă va aduce pe coapsele ei uscate neastâmpărul ce pe mine mă părăsise, o poezie în sine care n-avea nevoie de poezie.

Conversăm într-un amestec ciudat de franceză, germană şi engleză şi, în timp ce luăm micul dejun pe terasa cu pereţi din sticlă în care şi suspinele răsună şi care vor deschide uşa în curând, inventăm cuvinte noi pe care le aruncăm ca pe nişte pietricele spre lacul Wannsee, în care refuză să se scufunde.

 

Nora nu are computer, bate la o maşină de scris marca „Adler”, un model din 1931. Maşina asta s-a născut în acelaşi an cu mine, spune ea.

O dată pe an Nora era obligată să-şi ducă maşina de scris „Adler” la miliţie, e o maşină grea la cărat, foarte grea, spunea Nora, la miliţie luau amprentele fiecărei litere şi aşa îmi completau dosarul, apoi eram liberă în următoarele douăsprezece luni. Da, îl ştiu pe Bogumil Đuzel, spunea Nora, mergeam la Struga, îl cunosc şi pe Šalamun, o, un poet minunat,  îi ştiu şi pe Šteger şi pe Lidija Dimkovska, spuse ea, şi încă pe câţiva din fosta Iugoslavie, asta e, schimbările sunt dureroase, dar uneori sunt bine-venite, n-o să discutăm însă despre asta.

În fiecare dimineaţă aflu noi amănunte din viaţa Norei.

Ador trandafirii galbeni şi pe motanul meu Dracula, care e foarte bătrân, spune ea.

Aflu că mama Norei a fost balerină, iar tatăl ei violonist la filarmonica din Bucureşti. Până la vârsta de opt ani am călătorit cu ei în turnee în toată lumea, am fost în Elveţia, Germania, Franţa, Olanda, peste tot, spunea Nora, gândeam  altruist şi optimist, gândeam corporal, zicea ea, şi atunci, înainte de război, m-au trimis la Sibiu, la o mănăstire de călugăriţe ursuline unde am făcut şcoala timp de trei ani, acolo erau copii bolnavi şi mult întuneric, m-am simţit singură, aveam  secrete cenuşii şi vise reci. Apoi, după război, turneele părinţilor mei s-au împuţinat, de fapt, după război părinţii mei au fos plecaţi în doar două turnee, spuse Nora, unul în Polonia şi celălalt în Bulgaria, după care s-au sufundat într-o tristeţe ruginie. Mama a încetat să mai danseze, în schimb astăzi dansează fiul meu, a spus Nora, fiul meu Tiberiu Almosnino, un balerin excepţional, un băiat frumos, foarte frumos, numai că şi timpul lui trece, tu comprends? Soţul Norei a fost poet, un poet cunoscut, George Almosnino, poet al suprarealismului nostalgic şi al minimalismului fantastic, cum spune Nora, un om singuratic, dar cu George a fost bine, spune Nora, o adevărată poezie la masa de scris şi în aşternut. Dacă i-ai citit pe Saba, Kavafis şi Trakl, cam pe acolo îl poţi amplasa pe George al meu. Nu mă pot abţine să n-o întreb, Almosnino este nume spaniol? Evreiesc? Nora zâmbeşte, renunţă, îmi spune. Mai bine scrie poezii. A avut două comoţii cerebrale, un infarct şi era cu cinci ani mai tânăr decât mine evreul acela sefard al vieţii mele, şi s-a dus în ’94, la cincizeci şi opt de ani. Ruşine să-ţi fie, iubirea mea, vino în vis, îi spun seară de seară şi el vine.

Nora aducea regulat la micul dejun o sticluţă maronie pe care o ţinea strâns în palmă ca şi cum ar fi ţinut o vrăbiuţă pe jumătate moartă, apoi aşeza încet sticluţa pe tava albă din plastic de pe masa din sufragerie, chiar lângă ceşcuţa cu cafea.

Ce ai acolo?

Nitroglicerină.

Ai probleme?

Nu.

De fapt, îl leagănă pe Almosnino, instalat într-o grămăjoară de pastiluţe, să-i fie la îndemână la nevoie.

Nora nu mănâncă pâine, uită-te ce piept am făcut, zise ea. Dar ai fundul mic, spun eu. E iluzie optică, răspunde Nora, am picioare subţiri. De atunci nu am mai vorbit despre aceste lucruri.

Cu cât trecea timpul, conversaţiile mele cu Nora deveneau tot mai lungi, mesele de la micul dejun se prelungeau până spre prânz. Observam şi ascultam cum body-art-ul  special al Norei alunecă în versurile ei, uneori spasmodic, alteori atât de senzual, încât mă întrista propria mea amorţire.

Timp de opt ani de zile am fost pe lista neagră, povestea Nora, nu aveam voie să public, poezia mea fusese decretată drept morbido-sexuală, spuse ea, şi, astfel, din ’78 până în ’86 nimic, nimic, o amorţire totală, cu toate simţurile împietrite. La vremea aceea votca se bea cu litrul, povestea Nora, obişnuiam să mergem la Casa Scriitorilor din Bucureşti şi acolo discutam despre literatură şi ne îmbătam până la inconştienţă. Uneori notam pe şerveţele poeziile mele suprarealiste, le mâzgăleam într-o doară, zicea ea, şi apoi, ameţită, le transcriam într-un carneţel care s-a pierdut ulterior. Atunci când s-a ridicat interdicţia, în 1986, am fost chemată de redactorul-şef al unei edituri mici, povestea Nora,  care mi-a spus, haide, pregăteşte o carte. Nu pot să pregătesc o carte, i-am spus, ştii doar că de opt ani de zile n-am scris nimic. Atunci, ca prin minune, a apărut acel carneţel. Şi Nora şi-a citit poeziile, petice din poeziile ei, dintr-o epocă peticită, transcrise cu un scris deformat, chinuite de inconştienţa unei epoci paranoice şi, imaginează-ţi, mi-a spus, poeziile acelea ale mele erau chiar bune. Şi aşa am avut cartea. Şi cartea aceea a primit un premiu literar prestigios. Aşa a fost, a spus Nora.

Nora era prietenă cu Oskar Pastior, i-a tradus pe Strindberg, Hofmann, Jünger, se vede cu Herta Müller, povesteşte-mi despre ea, îi spun, ea scrie cu forţă, dureros, aş vrea uneori să scriu, să respir ca Herta Müller.

Nora a publicat recent poemul-roman intitulat Fetiţa cu o mie de riduri. Este un roman de dragoste dintre o femeie în vârstă şi un bărbat mai tânăr cu douăzeci de ani, povesteşte Nora. Unde este el acum? întreb. Ah, răspunde Nora şi ridică mâna ca şi cum ar fi vrut să tragă nişte draperii grele. Romanul n-a avut succes în România, spune ea, dar a avut în Germania. Obsesia „sexualităţii morbide” persistă încă în România.

Artă pură într-o epocă degenerată. Coloană vertebrală degenerată într-un spirit vesel.

Cum ţi-e spatele?

Încă mă mai ţine, răspunde Nora.

(fragment din volumul April un BerlinuAprilie la Berlin, Fraktura, Zagreb, 2009)

 

 

Invitați 2019

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.