Ce a citit László Krasznohorkai la FILTM 3

László KRASZNAHORKAI– Fragment din romanul Satantango

Traducere din limba maghiară de Anamaria Pop

© Curtea Veche Publishing House – colecția „Byblos”

 

În clipa aceea auzi de jos zgomot. Sanyi? Surorile ei mai mari? Coborî cu băgare de seamă, fără să facă gălăgie, mai întâi pe stiva de lemne, apoi se strecură, pe lângă perete, până la fereastra din bucătărie şi-şi lipi faţa pe geamul rece. „O, e Micur!“ Pe masa de bucătărie trona o pisică neagră şi lăpăia din cratiţa roşie papricaşul ce a mai rămas de la prânz. Capacul se rostogoli până-n colţ „Vai, Micur!“ Deschise încet uşa, goni pisica de pe masă, puse repede capacul înapoi, pe cratiţă, dar între timp îşi aduse aminte ceva. Se întoarse încet şi o căută din priviri pe Micur. „Sunt mai puternică!“ o străfulgeră un gând îndrăzneţ. Pisica veni lângă ea şi i se lipi de picioare. Estike se duse tiptil până la cuier, luă sacoşa verde, împletită, din rafie sintetică, şi se întoarse la pisică. „Vino, vino frumos!“ Micur se supuse, iar Estike puse mâţa în sacoşă. Desigur, blândeţea ei nu ţinu prea mult timp: în clipa-n care picioarele ei ce atârnau prin ochiurile sacoşei n-au găsit în aer un punct solid pe care să se sprijine, începu să miaune speriată. „Ce s-a întâmplat iar?! se auzi din cameră. Cine-i acolo?“ Estike încremeni de frică. „Eu… nu-i nimeni, doar eu…“ „Ce dracu’ tot cotrobăi pe acolo?! Du-te îndată şi te joacă!“ Estike ieşi în curte, fără să scoată o vorbă, ţinându-şi răsuflarea, ducând cu ea sacoşa ce mieuna. Ajunse fără probleme la colţul gospodăriei, acolo se opri ca să poată respira-n voie; apoi, simţind că tot ce o înconjoară e gata să se pună în mişcare, să-şi schimbe locul iniţial, se puse pe alergat. Când, în sfârşit – după a treia încercare! −, reuşi să ajungă în ascunzătoare, se rezemă, gâfâind, de o grindă, fără să se uite înapoi, dar ştia: jos, în jurul stivei de lemne se încaieră inert, mocnind de furie, arătându-şi colţii – asemenea unor câini înfometaţi când ratează prada −, şura, grădina, noroiul, întunericul. O scoase din sacoşă pe Micur, iar pisica cea neagră, cu blana lucioasă, mai întâi alergă la deschizătură, apoi mirosi peste tot prin pod: uneori îşi ridica atentă capul, asculta liniştea, apoi se duse iar lângă Estike, se linguşi la picioarele ei, îşi întinse coada, iar când stăpâna ei se aşeză în faţa „ferestrei“, pisica îi sări în braţe. „S-a terminat cu tine! şopti Estike, dar Micur începu să toarcă prietenoasă. Să nu creezi c-o să-mi fie milă de tine! Bineînţeles, te poţi apăra, dacă eşti în stare, dar degeaba…!“ Aruncă pisica din braţe, trase o bucată mare de scândură rezemată de una din grinzi, şi baricadă deschizătura. Aşteptă câteva minute să i se obişnuiască ochii cu întunericul, apoi porni încet spre Micur. Pisica nu bănui nimic, suportă cu răbdare ca Estike s-o ridice cât de sus poate, încercând să se refugieze numai atunci când stăpâna ei se trânti la pământ şi începu să se tăvălească într-un ritm drăcesc, dintr-un colţ într-altul. Copila îşi strânse degetele, asemenea unei cătuşe, în jurul gâtului pisicii, ridicând-o, apoi culcându-se peste ea atât de repede, încât în primele clipe Micur a încremenit, fără ca măcar să încerce să se apere. Însă lupta nu putea să dureze prea mult: pisica profită de prima ocazie prielnică şi-şi înfundă ghearele în mâna stăpânei; dar Estike deveni, pentru o clipă, nesigură: în zadar o tot încuraja, tot mai furioasă („Hai! Dă-i drumul! Atacă, n-auzi, atacă, tu, mâţă proastă ce eşti!“), Micur se încăpăţână şi nu se luă la trântă, ba, mai mult, tot copila avea grijă ca-n timp ce se rostogoleau să se sprijine în mâini şi să nu strivească pisica. O privi cu fermitate pe Micur care era refugiată într-un colţ, avea blana zbârlită, era gata să sară holbându-se la ea cu nişte ochi ciudaţi, plini de scântei. Ce să facă? Să mai încerce? Dar cum anume? Făcu o mutră speriată simulând că ar vrea să se arunce peste mâţă, care pur şi simplu se avântă într-un salt acrobatic ajungând în colţul celălalt al podului. Apoi, Estike făcu doar câte o mişcare bruscă – îşi ridica fulgerător braţul, tropăia, sărea, fulgerător, mai aproape de ea −, fiind suficient chiar şi atât ca Micur, tot mai deznădăjduită, tot mai dezlănţuită, să se arunce într-un colţ ceva mai puţin periculos, fără să-i pese că scoabele şi cuiele ruginite ieşite din grinzi îi rănesc corpul, că se loveşte de ţigle, de bârnele de susţinere sau de scândurile care baricadau ieşirea. Cei doi adversari ştiau cu certitudine unde este oponentul; pe baza luminii ce străfulgera în ochii pisicii, a zgomotului înfundat ce urma căzăturii, a zornăitului produs de ţigle, Estike ştia exact şi aproape instantaneu unde se află Micur, iar pe ea o trăda deja chiar şi vârtejul abia perceptibil pe care-l făcea rotindu-şi braţul în aerul îmbâcsit. Bucuria şi mândria, care se intensificau în ea de la o clipă la alta, i-au încins imaginaţia, simţea că nu trebuie nici măcar să se mai mişte, pentru că puterea pe care o avea apasă pisica cu o greutate insuportabilă; în primele secunde conştiinţa abundenţei şi a inepuizabilului („Pot să fac orice, absolut orice cu tine…“) a generat în ea chiar o oarecare confuzie: în faţă, un univers complet necunoscut, în mijlocul acestuia stă ea însăşi, dezorientată din pricina posibilităţilor nelimitate; dar peste puţin timp această stare de indecizie şi de saturare fericită s-a întrerupt şi se şi văzu deja cum îi scoate ochii lui Micur, nişte ochi care o străfulgeră cu spaimă, lucind mortal, cum îi smulge, dintr-o singură mişcare, labele din faţă, sau cum o spânzură, pur şi simplu, cu o sfoară de toate scoabele. Îşi simţi trupul neobişnuit de greu, devenind tot mai intens victima unei conştiinţe străine. Dorinţa înverşunată de victorie era cât pe ce s-o învingă pe cea care fusese, dar ştia că indiferent încotro ar merge se împiedică inevitabil şi se prăbuşeşte peste ea, pentru ca până şi-n ultimul moment să rănească superioritatea şi fermitatea pe care le radia. Amorţită, scruta strălucirea fosforescentă din ochii pisicii, iar toate amănuntele pe care le ignorase până acum, în clipa asta au spintecat-o, subit, din cap până-n picioare: văzu în această lumină spaima, zbaterea neputincioasă a celuilalt, disperarea care cât pe ce să se întoarcă împotriva ei, speranţa, ultima, că-n cazul în care se predă, ar exista posibilitatea să scape. Iar ochii ăştia, parcă nişte reflectoare, despicau întunericul luminând neaşteptat cele câteva minute care au trecut, momentele, când fărâmiţate, când asamblate, ale luptei lor criminale, iar Estike constată neputincioasă: tot ce se zidise în ea, atât de încet şi de dureros, acum se surpă cât ai bate din palme. Grinzile, „fereastra“, scândurile, ţiglele, scoabele, intrarea baricadată au pătruns din nou, plutind, în conştiinţa ei, deşi – asemenea unei armate disciplinate în aşteptarea unui ordin − s-au mişcat de la locurile lor stabilite: obiectele uşoare se îndepărtau treptat, cele grele se apropiau din cale-afară de încet, parcă toate ar fi ajuns în profunzimile unui lac foarte adânc, unde nu mai ajunge lumina şi unde direcţia mişcării, povestea elanului lor sunt determinate de greutatea pe care o au. Micur, cu muşchii încordaţi, stând până atunci lipită în stratul uscat de găinaţ de porumbei ce acoperea podeaua putredă a podului, întunericul estompându-i întrucâtva conturul, începu să înoate spre ea în aerul îmbâcsit, copila devenind conştientă de fapta ei numai când în palmele arzânde aproape că simţi cum pulsează, turtindu-se şi apoi dilatându-se, stomacul fierbinte al pisicii, pielea rănită în multe locuri, sângele prelins în jurul rănilor. Ruşinea şi regretul o sufocau; ştia că nimic nu-i va mai putea remedia victoria. Degeaba ar încerca s-o mângâie, Micur se va refugia din faţa ei. La fel o să fie totdeauna: în zadar o s-o cheme la ea, în zadar o să încerce s-o dezmierde, s-o ia în braţe. Micur va fi tot timpul pregătită să se adăpostească, amintirea îngrozitoare a acestei aventuri mortale va fi de neşters din ochii ei, parcă şi prin asta încercând aproape s-o forţeze pentru ultima mişcare. Crezuse până acum că numai eşecul este insuportabil, dar acum a înţeles că şi victoria este insuportabilă, pentru că-n lupta asta îngrozitoare ruşinos a fost nu faptul că a ieşit învingătoare, ci că n-a existat pentru ea şansa eşecului. O străfulgeră gândul c-ar mai putea încerca încă o dată („Dacă, eventual, cu ghearele… Dacă m-ar muşca…“), dar îşi dădu repede seama că nu e nicio scăpare: ea este mai puternică. Pielea îi lua foc din cauza febrei, fruntea îi era plină de broboane de transpiraţie. În clipa aceea simţi un miros ciudat. În primul moment i se făcu de-a dreptul teamă, crezând că-n afară de ei mai este cineva în pod. Îşi dădu seama ce s-a întâmplat, abia când Micur se strecură – pentru că între timp Estike a făcut un pas nehotărât spre „fereastră“ („Ce-i cu duhoarea asta?“), iar mâţa crezu că stăpâna ei se pregăteşte iar de atac − în celălalt colţ. „Te-ai căcat aici! strigă furioasă. Ai îndrăznit să te caci aici!“ Duhoarea învălui numaidecât totul. Îşi ţinu respiraţia şi se aplecă peste grămada de excremente. „Şi te-ai mai şi pişat!“ Îşi luă avânt să alerge spre deschizătură, respiră adânc, apoi se reîntoarse la locul faptei, căută un băţ, adună excrementele pe o bucată de ziar şi o ameninţă pe Micur. „Ar trebui să ţi le bag pe gât!“ Se opri brusc, parcă ar fi ajuns-o din urmă propriile cuvinte, apoi iar porni spre deschizătură şi trase scândurile care o baricadau. „Iar eu am crezut că te-ai speriat! Mi-a fost chiar milă de tine!“ Fulgerător de repede – să nu cumva să lase timp pentru evadare – coborî, alunecând, pe stiva de lemne, aranjă scândurile, apoi azvârli pachetul urât mirositor, îl azvârli departe, în mijlocul întunericului, las’ să-l înfulece monştri invizibili ce stau la pândă aşteptându-şi prada, şi, retrasă sub streaşină, se furişă până la uşa bucătăriei. Îşi puse, cu băgare de seamă, mâna pe clanţă, mama ei sforăia în cameră. „Am curajul să intru. Da, am curajul să intru.“ Simţi cum o învăluie căldura, cum i se crispează trupul, cum o greutate dureroasă îi apasă capul, cum îi tremură picioarele din cauza slăbiciunii. Încet, deschise uşa de la cămară. „O creatură căcăcioasă. Da, dar merită.“ Din oala de pe raft turnă lapte într-o cană, apoi, în vârful picioarelor, se întoarse în bucătărie. „Acu’ nu se mai poate face nimic.“ Înşfăcă din cuier cardiganul galben al mamei, apoi, tot tiptil, să nu facă gălăgie, ieşi în curte. „Mai întâi cardiganul.“ Voia să pună cana pe trotuar, ca să-şi îmbrace comod cardiganul, dar când se aplecă, marginea acestuia ajunse în noroi. Se ridică repede, avea într-o mână cardiganul, în cealaltă, cana. Ce să facă? Ploaia bătea oblic, sub streaşină, în partea dreaptă, perdeaua din dantelă albă era deja leoarcă. Cu nişte paşi şovăitori, având mare grijă să nu se verse laptele din cană, porni spre spatele casei („Agăţ cardiganul pe stiva de lemne, iar cana…“), dar se opri brusc, fiindcă îşi aminti că farfuria pisicii rămăsese lângă prag. Abia când ajunse iar în faţa uşii de la bucătărie îşi dădu seama ce are de făcut: dacă-şi pune cardiganul pe cap, poate să pună cana pe trotuar, astfel că – pornind, în sfârşit, spre stiva de lemne, ţinând farfuria pisicii într-o mână, iar în cealaltă, cana cu lapte –, dintr-o dată totul i se păru mai simplu. Datorită faptului că reuşi să domine haosul de moment, găsi inclusiv cheia rezolvării şi pentru ceea ce avea de făcut de atunci înainte. Mai întâi a dus farfuria, apoi ajunse în pod şi cana. Trase la loc scândura, ca să baricadeze deschizătura, şi începu, în întunericul beznă, s-o cheme pe Micur. „Unde eşti? Micur! Micur! Vin’ la mine, ţi-am adus desert!“ Pisica se ghemuise în colţul cel mai îndepărtat, de acolo se uita la stăpâna ei cum scoate de sub grinda de sub „fereastră“ o pungă de hârtie, cum pune ceva în farfurie şi cum toarnă apoi lapte. „Ei, stai numai, aşa n-o să meargă.“ Se duse la deschizătură – Micur se încordă nervoasă −, dar în zadar trase scândurile, prin firida improvizată nu intra lumina, era întuneric şi afară. În liniştea apăsătoare se auzea doar ropotul ploii şi chelălăitul îndepărtat al câinilor. Asemenea unei orfane, stătea neajutorată cu cardiganul care-i ajungea până la genunchi. Ar fi dorit să fugă din întunericul ăsta, să evadeze din acea linişte apăsătoare, pentru că deja nu se simţea în siguranţă nici aici, îi era frică, o sufoca spaima că-i singură, că-n orice clipă poate fi atacată dintr-un colţ sau ea însăşi se poate ciocni de vreo mână întinsă, rece ca gheaţa. „Trebuie să ne grăbim!“ strigă şi, agăţându-se parcă în propria voce, făcu un pas spre pisică. Micur nu se mişcă. „Ce ai, nu ţi-e foame?“ Îi vorbi cu voce mieroasă, reuşind să convingă pisica să nu se mai ascundă din calea ei. Apoi sosi şi clipa când Micur – probabil sedusă de vocea mieroasă – o lăsă pe copilă să ajungă foarte aproape de ea, astfel că Estike se trânti, cu viteza fulgerului, peste mâţă, mai întâi o imobiliză la podea, apoi, cu multă îndemânare, ca animalul să nu-şi poată folosi ghearele, o ridică, ducând-o la farfuria pregătită, de sub „fereastră“. „Ei, mănâncă! Mănâncă puţin desert!“ strigă pe o voce tremurătoare, împingând, cu o mişcare fermă, capul pisicii în lapte. După mai multe încercări zadarnice de a se elibera din mâinile copilei, Micur parcă ar fi înţeles că nu există nicio speranţă să iasă victorioasă din lupta asta, nu se mai mişcă, iar stăpâna ei, când îşi luă, în sfârşit, mâna de pe ea, nu mai ştia dacă s-a sufocat sau, pur şi simplu, „mimează“, pentru că era întinsă lângă farfuria cu lapte, de parcă s-ar fi scurs din ea şi ultima picătură de viaţă. Estike, făcând temătoare câţiva paşi îndărăt, se retrase în colţul cel mai îndepărtat al podului, îşi acoperi ochii cu palmele, să nu vadă întunericul ăsta ameninţător, mortal, degetele groase de la ambele mâini şi le presă pe urechi, să n-audă zgomotele, hârâiturile, păcăniturile, cârâiturile care, pe neaşteptate, năvăleau peste ea. Dar nu simţi nici urmă de spaimă, căci ştia foarte bine: timpul lucrează pentru ea, numai că trebuie să aibă răbdare, iar zgomotele astea se vor stinge de la sine, la fel cum – după câteva minute de disperare şi haos − dezertează de pe câmpul de luptă şi armata zdrenţuită, rămasă fără comandant, sau dacă refugiul e deja imposibil, încearcă să intre în graţiile învingătorului. Mult timp după ce întunericul a înghiţit şi ultimul zgomot, nu mai umbla de colo-colo, nu se mai agita, pentru că nu mai era preocupată de ce anume are de făcut; ştia exact unde trebuie să calce, mişcările îi erau fără cusur, având o ţintă precisă, parcă izbânda ei asupra a tot şi a toate ar fi ridicat-o deasupra acestora. Căută pisica înţepenită şi, având obrajii îmbujoraţi din cauza febrei, coborî în curte, se uită de jur-împrejur, apoi fericită şi mândră porni spre canal, fiindcă instinctele-i şopteau că pe Sanyi îl va găsi, fireşte, deja acolo.

 

[…]

 

O bună bucată de drum merse de-a lungul canalului, înainte de gospodăria Kerekes o coti spre răzorul Póstelek, un răzor lung, şerpuitor, care – după ce traversa drumul pietruit ce duce la oraş – îşi continua traseul deja în linie dreaptă, trecea pe lângă ruinele castelului Weinkheim, ajungând, în final, în pădurile, învăluite-n ceaţă, de la Póstelek. Se străduia să păşească în aşa fel încât bocancii să n-o jeneze prea tare, să evite rănile, ştiind că mai are de străbătut un drum lung: pe când răsare soarele trebuie să ajungă la castelul Weinkheim. Îi părea bine că nu era singură, că Micur îi încălzeşte pieptul. „Da, îşi spuse încet în sinea ei, îngerii văd asta şi înţeleg.“ Era pe deplin împăcată cu sine, iar în jurul ei răspândeau tihnă până şi copacii, drumul, ploaia, noaptea. „E bine tot ce se-ntâmplă“, se gândi. Dintr-o dată totul deveni simplu şi definitiv. Privi copacii care, de-o parte şi de altă a drumului, o însoţeau, salcâmii desfrunziţi, peisajul care, la câţiva metri în faţa ei, se pierdea în întuneric, simţi mirosul sufocant al ploii, al noroiului, ştiind că tot ce face este, fără-ndoială, corect şi întocmai cum trebuie. Evocă tot ce s-a întâmplat în timpul zilei, stabilind cum se leagă totul; simţea că relaţia dintre evenimentele astea nu mai este întâmplătoare, că vidul dintre ele este legat de o logică nespus de frumoasă. Ştia şi faptul că nu e singură, fiindcă totul – tatăl ei, acolo, sus, aici, jos, mama ei, surorile şi fratele ei, doctorul, pisica, salcâmii din jur, drumul ăsta plin de noroi, cerul, noaptea –, dar absolut totul depinde de ea, la fel cum şi ea depinde de tot şi de toate. „Ce fel de adversară aş fi? Sunt în calea tuturor.“ O strânse cu putere pe Micur la piept, privi spre cerul încremenit, apoi se opri pe neaşteptate. „O să-i ajut de acolo, de sus.“ La răsărit se crăpa deja de ziuă. Pe când primele raze ale soarelui pătrundeau prin fisurile mari şi ferestrele imense, de mult timp fără geamuri, şi luminau pereţii ruinaţi ai castelului Weinkheim, încăperile năpădite de bălării, Estike pregătise deja totul. De partea ei dreaptă o culcă pe Micur, apoi, după ce împărţi frăţeşte restul, iar partea ei reuşi, în sfârşit, s-o înghită cu puţină apă de ploaie, puse punga de hârtie în partea stângă, pe o scândură putrezită, voia să fie convinsă că fratele ei o s-o observe. În final, se culcă la mijloc, îşi întinse comod picioarele. Îşi dădu pe spate şuviţa de păr care-i atârna pe frunte, îşi puse degetul mare în gură şi închise ochii. N-avea motive de îngrijorare. Ştia foarte bine că îngerii au pornit deja după ea.

Invitați 2019

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.