Ce a citit Noémi Kiss la FILTM 3

NOÉMI KISS, Fragment din volumul Rongyos ékszerdoboz. Utazások keleten – Cutia jerpelită de bijuterii. Călătorie în Est, Magvető Könyvkiadó, Budapest, 2009

Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă

© Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara / „La Vest de Est / La Est de Vest”

 

 Nu-i drept, este sinuos şi galben – Cernăuţi

Dacă vreţi să călătoriţi, fără escală, la

            New-York, Canada, în Africa de Sud,

            La Plata ori Extremul Orient,

            apelaţi la biroul de turism al Bucovinei.

            Cernăuţi, Herrengasse 16.

 

(Ghidul ilustrat al Bucovinei, 1901,

                                    Editura Mandelbaum, Viena)

 

Din nou la drum

Cât e de largă lumea dacă o privim din cel mai minuscul punct al ei. Şi cât e de mică dacă ne aşezăm în cel mai celebru punct de pe hartă. Dar unde exact se află aceste puncte? Unde e centrul lumii şi unde e oraşul său cel mai obscur?

Centrul lumii se găseşte la jumătatea drumului înspre Bucovina şi cam tot pe-acolo şi cel mai dosnic oraş al ei. Ne aflăm la sud de Galiţia, la est de Maramureş şi la nord-vest de Moldova. Drumul până acolo e drept, iar dacă traversăm văile şi surducurile din Transcarpatia, nu e prea departe de Ocna Slatina. Alegem drumul care ne-ar duce direct de la Bereg la Cernăuţi. Cu trenul ar dura şaptesprezece ore, însă cu maşina sau autobuzul se poate ajunge în cinci-şase ore. Nu luăm trenul, pentru că are un traseu întortocheat, la fel ca istoria acestor meleaguri, care a împărţit lumea în societăţi care mai de care mai nenorocite. Şinele trec când pe teritoriul ucrainean, când pe cel românesc, grănicerii ne-ar opri la tot pasul, iar dacă sunt inundaţii, nimic nu mai mişcă, nici trenul, nici autobuzul, nici maşinile.

La Cernăuţi a fost mult mai greu de ajuns, decât am fi crezut. Cu toate că, între 1873 şi 1913, Institutul Geografic Militar de la Viena a cartografiat riguros zona. Atunci s-au stabilit reţeaua altimetrică şi punctul central al Europei, în regiunea Tisei Superioare, în dreptul vârfului Barnabas, dar sunt şi descrieri conform cărora ar fi vorba de punctul central al Europei Centrale. Deşi doar câteva calcule matematice elementare nu sunt suficiente pentru a susţine existenţa vreunui punct central aici, totuşi, la cumpăna dintre secole a fost înălţat, într-un timp foarte scurt, un obelisc. Poartă următoarea inscripţie: Loc etern. Cu ajutorul unor aparate speciale fabricate în Austria şi Ungaria, ce măsoară meridiane şi paralele, s-a fixat aici, extrem de precis, Centrul Europei. Ceea ce, pe-atunci, locuitorii din estul Monarhiei au luat la cunoştinţă cu satisfacţie, liniştindu-se sigur pentru o vreme.

Bineînţeles că n-am spus adevărul; drumul nu e drept, ci sinuos. În zadar este el centrul fictiv, drumul e bătătorit şi totuşi nesigur. Mergând în direcţia Cernăuţi, abia mai sus devine mai neted, când începem să ne căţărăm spre locurile mai înalte, înşirate de-a lungul Tisei. O luăm spre grupul de localităţi Apşa (Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Apşa de Sus şi Apşa Mică), în vârful dealului sunt biserici de lemn, căptuşite cu covoare moi, răspândind căldură, fie ploaie, fie ger: roşie, purpurie, violet. Par nişte barăci misterioase de lemn, deşi este vorba de construcţii vechi de câteva sute de ani. Trecând pe lângă ele, ajungem  la câteva cimitire mici, vedem câte-un mormânt lipit de zidurile bisericilor, de parc-ar fi crescut direct din trupul lor. Continuând urcuşul, înaintăm printre colibe în ruină. De aici se văd deja podurile de peste Tisa, reconstruite, şi putem să batem pasul printre buncărele liniei Árpád de odinioară. Mai exact, ne aflăm între două sate: Barnabas şi Tribuşa Albă. Acum, locul începe să devină semnificativ pentru noi, şi asta nu din pricina Europei, ci pentru că ne apropiem de ţelul nostru fixat pentru prima zi. Părăsind Raho, ajungem la Frasin, izvorul negru al Tisei, unde ne vom petrece prima noapte. Aici începe (şi totodată se şi termină) zbuciumul  râului.

Specificul acestei întinse câmpii sunt pădurile negre şi piscurile înalte ce-o înconjoară, luncile lipsesc cu desăvârşire din peisaj, prea repede se întâmplă totul, aici natura nu cunoaşte nuanţe. Prăpăstii şi poteci abrubte străbat valea. Înaintea noastră se întinde masivul munţilor Ciornohora, cu înălţimea de 2.000 m, masa lor uriaşă absoarbe privirile. Trupul lor e întunecat, piscurile luminează, sus e încă e zăpadă. În spatele masivului încep bine-cunoscutele dealuri bucovinene, patria huţulilor şi a hasizilor. Conform planului nostru, după ce vom trece peste râurile Suceava şi Siret, vom ajunge la grânarele de odinioară, păşind astfel pe tărâmul contradicţiilor, pe ogoare arate ori năpădite de buruieni, unde vântul rece de primăvară te pişcă de obraji, iar pământul e noroios, însă, dacă avem noroc, ziua următoare soarele va străluci fierbinte. După localnici, întâia rază de soare e vitală, pentru că usucă atât apa de ploaie, cât şi lacrimile vărsate. Primăvara, cu lumina ei puternică, aurie, purifică sufletele confuze ale bucovinenilor.

 

Jidovul din pădure

Dar să mai rămânem puţin prin munţi. Merită să priveşti pe-ndelete în jur, să mai zăboveşti pe ici, pe colo, pentru că poţi să dai peste nişte interlocutori inediţi. Oameni stranii care, deşi trăiesc singuri în desişul pădurii, ştiu totul despre lume. După unii, nu merită să baţi drumul până la Sadagura pentru cuvinte iscusite şi cugetări mistice, aici, în beznă, poţi auzi lucruri mult mai interesante.

Hasizii din Ceremoş ştiu multe. Se spune că ei sunt adevăraţii pesimişti ai acestor meleaguri, căci atunci când prezic vreo catastrofă, ea se adevereşte. Iar vechile scripturi ne sfătuiesc ca, atunci când ne apar în faţă, zdrenţăroşi cum sunt, să nu ne speriem. E drept, au hainele rupte şi părul vâlvoi, dar să n-o luăm la fugă, pentru că s-ar putea să existe anumite lucruri de care să nu ne dăm seama imediat, dar care mai târziu pot fi de mare importanţă.

E frig, aburi întunecaţi rătăcesc printre copaci. Crengile par rădăcini muiate în lapte, nici urmă de muguri sau frunze fragede. Nu e nici o mişcare, doar câţiva stropi de apă picură de pe crengi. E o linişte de mormânt, de văzut nu vedem aproape nimic. Urcăm pe o potecă; ni se pare infinită, învăluită într-o ceaţă misterioasă, la fel ca întreaga vale. Trebuie că e locuită de oameni cu frica lui Dumnezeu, pentru că pe măsură ce urcăm, devine tot mai pustie şi întunecată. De n-am fi înconjuraţi de-o albeaţă densă, de aici am putea zări deja conturul întunecat al surducului celui mai înalt vârf, Pop Ivan, de 2.028 m. În mod miraculos, muntele acesta fusese pe vremuri patria grecilor, a romanilor, a evreilor şi a rutenilor; nici nu ne-am putea imagina câţi s-au ascuns aici de ochii lumii.

Pe drumul de munte sunt exact optzeci şi şapte de curbe, un hasid le-a numărat odată. Iar dacă s-ar porni să se rostogolească la vale bolovanii de pe Ceremoş, cu siguranţă ar distruge lumea întreagă! Ar fi bine să umblăm cu precauţie.

Aici a trăit odată un mare om, Frank, care a făcut înconjurul lumii,  povesteşte hangiul din Ceremoş într-una din însemnările mele pentru o carte, adăugând că nu există călătorie mai faină decât să explorezi această zonă călătorind cu pluta! Das klärt er… Aşa-i că nici nu ne-am fi imaginat că aici trăiesc oameni? Şi mai ciudat e că sunt evrei. De-a lungul multor seri, Funt, hangiul de odinioară, explica drumeţilor care se abăteau pe-aici ce este un jidov de pădure.

Coborâm de pe munte, mai precis ne refugiem, aterizând în poveste fix cu o sută de ani mai târziu. Nu mai vedem nici o plută, nu mai întâlnim nici un plutaş pe malul râului. Căderea de apă îşi urmează cursul printre bolovani, fără pasageri. De la evreu aflăm de asemenea că, în secolul trecut, de aici se lansau pe apă trunchiurile de copaci ca să fie trimise la Kuty, iar uneori reuşeau să plutească chiar şi până la Szeged.

Apele Tisei se învolbură în cercuri negre şi galbene, nu prea sunt prietenoase. Nu găsim nici un han, iar avertismentele evreului parcă ajung la noi de la capătul lumii. Încercăm să ţinem seama de ele, totuşi, pentru că până acum toate prezicerile sale s-au adeverit: podul se va rupe-n două sub noi, zidul de piatră de pe marginea drumului se va surpa, apa va dezgropa pietrele, scoţând la iveală şi ducând la vale mormane de pământ. Lumea se va cutremura. Însă nu. Până la urmă nimic nu s-a prăbuşit. E interesant că întotdeauna există acel fir de păr salvator de care atârnă totul. Atât premoniţiile sumbre, cât şi norocul îşi găsesc lăcaşul. Hangiul ne însoţeşte, nu-i chip să scapi de el, îşi dă importanţă, gesticulând vehement şi, rotindu-şi capul în toate direcţiile, continuă să turuie. Este, fără îndoială, omul vorbelor. Tocmai începe să ne zică o nouă poveste, inedită şi picantă, despre plutaşul din pădure care s-a îmbogăţit şi apoi a bătut lumea-n lung şi-n lat, însă aici din păcate îl întrerupem…

Fiarele se retrag sus, în munţi, iar noi ne continuăm drumul jos, de-a lungul râului. Din calea noastră au dispărut, pe rând, pisicile sălbatice, râşii, mistreţii şi lupii. Numai surducurile rămân neschimbate, indiferent de vreme, fie că e ploaie, vânt, ceaţă sau furtuni, ele rezistă. Rămân pe baricade la propriu, căci odată cu ploile, mase imense de pământ o iau la vale. Peisajul devine o parodie a sufletului, se schimonoseşte pe măsură ce înaintăm. Cine umblă pe-aici primăvara nu scapă de viitură.

Tot mai mulţi copaci zac pe drum. Apoi apar nişte găuri mari, câte-o groapă săpată, bucăţi risipite de asfalt, semn că e mâna omului la mijloc. Pesemne urma să se construiască un drum, dar s-au isprăvit fie materialele, fie banii. În găurile uriaşe nu se vede nimeni şi nimic. Oameni întâlnim abia pe şosea, în Volgi sau Moskviciuri care ne însoţesc o vreme, ne urmăresc de-a dreptul, sincronizându-şi viteza cu a noastră, câteva sute de metri merg alături de noi, ne observă. Ne scrutează prin geamul maşinii, apoi, dezamăgiţi, ne depăşesc.

De zile întregi plouă atât de mult, încât râul se revarsă chiar sub ochii noştri. Tisa este companionul nostru permanent, de neînfrânat, în acest sens ne-a şi stricat călătoria, am fost nevoiţi să ne luptăm cu ea tot timpul. Primăvara, râul acesta nu-i un izvoraş oarecare, ce susură lin, iar apele sale nu încântă ochiul călătorului. Unora le place să descrie Tisa maghiară ca şi cum piscurile Carpaţilor s-ar reflecta, strălucind, în oglinda ei. Eu n-am văzut aşa ceva. Inocenţa-i aparentă a dispărut repede și a devenit pragmatică, haină şi distrugătoare. Poate că vara îi reapare chipul frumos, feciorelnic. Ulterior, gândindu-ne la ea, putem spune că Tisa nu este un prunc nevinovat, nici o femeie coaptă, ci mai degrabă un puber nimicitor. Desigur, se poate umbla şi pe timp de inundaţii, există practici locale, astfel încât ajungem la Frasin fără vătămări serioase.

 

Invitați 2019

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.