Ce a citit Ornela Vorpsi la FILTM 3

ORNELA VORPSI, Fragment din romanul Il paese dove non si muore maiŢara în care nu se moare niciodată, collana L’Arcipelago Einaudi,  Einaudi, Torino, 2005

Traducere din limba italiană de Corina Anton

© Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara / „La Vest de Est / La Est de Vest”

 

 Dedic această carte cuvântului umilinţă,

care lipseşte din lexicul albanez.

O astfel de lipsă poate da naştere unor fenomene foarte stranii

în evoluţia unui popor.

 

Trăieşte albanezul, trăieşte şi nu mai moare odată

Aceasta este ţara unde nu se moare niciodată. Întărite de ore nesfârşite petrecute la masă, stropite de rachiuri, dezinfectate de ardeiul iute al nelipsitelor măsline uleioase, corpurile ating aici o robusteţe care sfidează orice încercare.

Coloana vertebrală este din fier. O poţi folosi cum crezi. Dacă se strică, te descurci tu cumva. Cât despre inimă, se poate îngroşa, se poate necroza, poate suferi un infarct, o tromboză şi nu mai ştiu ce altceva, dar rezistă maiestuos.

Suntem în Albania, aici nu-i de joacă.

 

Această ţară este făcută din praf şi noroi; soarele arde atât de tare, încât frunzele viţei de vie ruginesc, iar raţiunea începe să se lichefieze. De aici ia naştere un fel de efect secundar (şi mă tem că iremediabil): megalomania, un delir care încolţeşte în această floră ca o buruiană. De aici derivă şi lipsa fricii – doar dacă nu cumva aceasta se datorează formei craniului strâmb şi plat, lăcaşul regal al răzvrătirii, dacă nu de-a dreptul al inconştienţei.

Frica este un cuvânt lipsit de semnificaţie. Vezi imediat în ochii lor că sunt făpturi nemuritoare. Moartea este un proces străin.

 

Vara, zorile îşi înalţă capul pe la cinci dimineaţa. La şapte se bea prima cafea, cafeaua bătrânilor. Tinerii dorm până la amiază. Bunul Dumnezeu a hotărât ca în ţara aceasta timpul să se scurgă cu cea mai mare dulceaţă, ca o înghiţitură de cafea bună băută pe terasa barului de lângă casă, în timp ce îţi iei răgazul de a alege picioarele frumoase ale unei fete care nu te va învrednici nici măcar cu o privire.

Cafeaua fierbinte coboară încet, încetişor pe esofag, încălzindu-ţi limba, inima şi măruntaiele. Până la urmă viaţa nu-i chiar aşa de rea. Savurezi lichidul negru şi amar sub privirea mânioasă a patroanei care tocmai s-a certat cu soţul ei.

Este unsprezece şi jumătate. Slavă Domnului, ai toată ziua în faţă şi, în plus, e timp berechet. Poţi să faci o mulţime de lucruri, chiar aşa.

Amurgul este încă departe.

După puţină vreme intră Xifo care, scărpinându-şi mâinile crăpate, începe să-ţi spună pentru a nu ştiu câta oară povestea inimii şi ficatului său făcute praf, ca o legendă care nu este despre el. Una importantă, dar îndepărtată. Totul devine hiperbolic şi distorsionat. Apoi adaugă cu voce scăzută, cu un aer conspirativ:

– Ai aflat? Vecinul nostru, tatăl lui Suzi, a murit sub duş ieri seară. S-a întors de la lucru, a mâncat, s-a băgat sub duş şi a murit.

– Cum aşa? Sărmanul de el era atât de tânăr!

– Ei, ce vrei, dragă! Nu ştii ce-ţi aduce viaţa.

 

Iată cum mor ceilalţi.  

 

Aşa trece viaţa în ţara unde totul (în afară de ceea ce li se întâmplă celorlalţi) este veşnic. Dar există lucruri care aparţin căminelor acestor oameni, mai mult decât moartea. Unul dintre acestea, fără să exagerăm, este aproape centrul vieţii lor.

Chestiunea curvăsăriei.

Ce-i mai pasionează, ce le mai înflăcărează inimile (care iau foc dintr-o nimica toată), la ce febre şi deliruri duce! Este chestiunea vitală, îi priveşte pe bătrâni şi pe tineri, pe cei cultivaţi şi pe cei necultivaţi.

Există reguli care se nasc în spiritul unui popor aşa, în mod firesc, ca frunzele pe o plantă. La noi regulile acestea se bazează pe o unică teză: o fată frumoasă e o curvă, iar una urâtă – biata de ea! – nu e.

În ţara asta o fată trebuie să fie foarte atentă cu „floarea ei neprihănită”, pentru că „un bărbat se spală cu o bucată de săpun şi e ca nou, dar pe o fată nu o mai spală nici apele mării!”

Toate apele mării.

 

Când bărbatul era plecat de acasă cu treburi sau era la închisoare, i se spunea femeii că n-ar fi rău să se coasă un pic acolo jos, ca să-l convingă că l-a aşteptat numai şi numai pe el şi că absenţa lui dureroasă îi micşorase spaţiul dintre coapse (în această ţară soţul are un instinct foarte dezvoltat al proprietăţii private).

Uneori, la trecerea unei fete frumoase, de pe terasele unde ziua se scurge încet se ridică suspine ceţoase, mai fierbinţi decât cafeaua:

– Ia uite cine trece!

– Sper că glumeşti, să nu-mi spui că nu ştii de câte ori şi-a cusut-o şi şi-a descusut-o aia!

Apoi, cu inimile istovite, continuă:

– Ah! Ingrid, Ingrid! Coapsele tale atât de albe, atât de suave, cine ţi le-a descusut ieri seară? Vino, frumoaso, vino, c-o să-ţi dau după aia bani să ţi le mai coşi o dată la loc.

 

Când treci pe stradă, privirile lor te scrutează, pătrunzându-ţi până în măduva oaselor atât de adânc, încât fiinţa ta devine transparentă.

Odată intrată în tine, privirea aceasta scrutătoare devine o artă meticuloasă.

Acasă se vorbea despre acelaşi lucru:

– Nu-ţi face griji – mătuşa mea este cea care vorbeşte –, o să te trimitem la medic ca să vedem dacă eşti virgină sau nu.

 

Mă sfâşie cu privirea ameninţătoare, murmurând printre dinţi, iar eu, chiar dacă am numai treisprezece ani şi încă nu am văzut ce au bărbaţii în pantaloni (un mister care are de-a face cu curvăsăria), mă simt ca o curvă în toată regula. Privirea mătuşii mele mă dezonorează.

Mă strecor în pat speriată şi mă gândesc: „Dacă chiar mă trimite la medic şi pe urmă descoperă că nu sunt virgină de la natură, ca un copil care se naşte fără o mână, surd, orb sau, şi mai rău, fără să iubească Partidul-Mamă, ce mă fac?”

Mă dobora somnul, în timp ce în monologul meu o imploram pe mătuşa mea să accepte acest adevăr tragic care căzuse pe capul nostru: „Îţi jur, mătuşică, îţi jur că n-am făcut nimic! Aşa m-am născut! Crede-mă! Îţi jur”.

 

În ţara aceasta unde nu moare nimeni, mătuşa mea nu face excepţie: nu moare nici ea.

Aveam imagini recurente (despre care n-am spus nimănui, niciodată); înainte să adorm, cu ochii pe jumătate închişi, visam înmormântarea ei.

Văd: o eşarfă neagră (aş fi preferat una vaporoasă de dantelă) care mi-ar fi înfăşurat gâtul ca Emmei Bovary sau Annei Karenina. Cu siguranţă aş fi fost palidă, aş fi vărsat şiroaie de lacrimi, pentru că o iubeam foarte mult, dar dorinţa de a scăpa de ea şi de crizele ei de mânie care se abăteau toate asupra mea era prea puternică.

 

Deoarece creşteam fără tată şi se pare că eram drăguţă, m-am confruntat foarte repede cu chestiunea curvăsăriei.

– O s-ajungi o boarfă a-ntâia… ei, ei… vocea mătuşii sau a verişoarei avea mereu un tremur uşor, de parcă ar fi spus: „Las’ că ştim noi bine”, şi clătinau uşor din cap: „Nu-i nimic de făcut, nu noi am ales-o pe una ca tine! O să ne mâncăm ruşinea pe pâine, asta o să facem! Într-o bună zi o să ne pomenim cu tine acasă cu burta la gură!”

În timp ce bunicul meu continua să răsucească foile de tutun în tăcere, mătuşa şi verişoara mea sufereau îngrozitor, de parcă ar fi mâncat pâinea unsă cu ruşine chiar în clipa aceea.

 

Burta la gură era viziunea cea mai terifiantă. Aţi văzut vreodată picturile lui Bosch? Zbuciumul acela încărcat de nebunie şi mulţimile de oameni striviţi ca sufletele din iad? În închipuirea mea, reuşeam să văd concret burta, de culoare maro şi roşu închis, plină de mici spurcăciuni înghesuite şi vii care sălăşluiau în mine. O burtă la gură pe care n-o poţi ascunde nicăieri, că doar nu poţi fugi de tine însuţi. Eşti însemnată. Burta aceea la gură însemna: pusă jos în tufişuri (potrivit mătuşii şi verişoarei mele, ciocănelile ilicite au loc mereu în tufişuri, se pare că acesta este locul ideal ca să ţi-o pui în anonimat); însemna: să dai de mâncare viermilor ruşinii, să hrăneşti un embrion care, deformându-ţi corpul, expunea ciocăneala concretizată.

Nici până în ziua de azi nu reuşesc să nu am tot aceeaşi viziune: femeie însărcinată = femeie pusă jos în tufişuri.

 

Ce mult aveau nevoie de o tragedie! Toată ţara mea magnifică are o asemenea sete de tragedie! O inventează din nimic, la fel cum Creatorul ne-a inventat pe noi dintr-un firicel de praf.

 

Când eram bolnavă, toţi erau plini de atenţii. Intrau în cameră, şoptindu-mi „Inimioara mea” şi ieşeau murmurând „Bietul meu sufleţel”.

Îmi găteau feluri de mâncare delicioase fără să le treacă măcar o clipă prin cap că boala ar fi putut să-mi taie pofta de mâncare. Mângâiam din ochi marmelada care stătea lângă pat, pe noptieră, aruncam priviri languroase chiftelelor, dar greaţa mă obliga să întrerup acea contemplare plină de dulci făgăduințe.

 

Mama, bunica şi mătuşa deveneau persoanele cele mai adorabile din lume şi eram sigură că atâta timp cât se aflau alături de mine, cu glasurile lor puternice şi cu profeţiile lor despre tot şi despre toate, nu eram în primejdie să mor.

Boala era mereu o perioadă de bucurie, se termina cu mustrările, nu mai trebuia să prăjesc cartofi după şcoală, puteam dormi pe placul inimii, nu trebuia să curăţ orezul bob cu bob, dispăreau lemnele care trebuiau tăiate şi, ce e mai ciudat, încetam să mai fiu curvă. Asta până în ziua vindecării, blestemata zi a vindecării, când începeau din nou insultele, mă făceam curvă la loc, iar marmelada ajungea la alţi bolnavi ca premiu de consolare: marmelada se mănâncă fie un picior în groapă, fie nu se mănâncă deloc.

 

În ţara noastră dragă unde nu se moare niciodată, unde corpul este tare ca plumbul, avem o zicătoare, o zicătoare profundă: „Cât trăieşti, te urăsc, când mori, te jelesc”.

Această cugetare este limfa ţării noastre. După moarte, despre tine nu se mai spune nici un cuvânt urât, ba chiar aş îndrăzni să spun că nici un gând rău nu se mai nutreşte pe seama ta. Moartea înseamnă respect.

(Respectul albanezilor trebuie să-l meritaţi; începeţi să muriţi şi o să-l treziţi, iar odată morţi, o să-l căpătaţi în sfârşit).

Pe neaşteptate, bărbaţii sunt înzestraţi cu toate calităţile, iar femeile, cu toate virtuţile. Lumea plânge după minunea care erai.

Dispăreau ranchiunele şi auzeam vocea mătuşii enunţând, cu aceeaşi convingere, cu acelaşi tremur al profeţiei, dar de data aceasta plină de emoţie, o altă maximă din ţara noastră: uimitorul fenomen potrivit căruia „ai tăi (ai tăi înseamnă cei de-un sânge cu tine, rudele tale) carnea ţi-o mănâncă, dar îţi păstrează oasele”.

Simţeam marele adevăr al ţării mele.

Sublima frumuseţe era înfăşurată în vocea mătuşii mele.

– Mătuşă –i-am replicat într-o bună zi –, dacă tot mi-au mâncat carnea, pot să-mi arunce şi oasele, ce să mai facă cu ele!

Şi iată cum privirea ei mă incineră, acoperindu-mă cu murdărie; am înţeles că nu eram de rasă pură, eram un incident apărut pe parcurs, care semăna cu el. Privirea ei îmi spunea limpede:

– Tacă-ţi gura, fiica lui taică-tu.

 

Eu tac, aşteptând să mă îmbolnăvesc.

Invitați 2019

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.