Ce a citit Paul Bailey la FILTM 3

Paul Bailey, Fragment din romanul Băiatul prinţului

Traducere din limba engleză de Marius Chivu

© Editura Polirom – colecţia Biblioteca Polirom, Seria ACTUAL

Planul tatei pentru păstrarea reputaţiei mele nu a venit imediat. Declaraţia mea pasionată îl stânjenise. Insista să‑mi amintească întruna că exista posibili­tatea căsătoriei. Elisabeta a fost atrasă de mine îna­inte să‑l cunoască pe George Văduva, dar mai erau multe fete care îl considerau pe Dinu Grigorescu o „partidă“. O căsătorie de formă era tot o căsătorie. Lumea nu trebuia să ştie că era o înşelătorie.

— Dar eu aş şti. Nu mă văd în rolul unui înşelă­tor mulţumit de sine.

— Ce‑are a face mulţumirea de sine, Dinule ? Ai putea să‑mi dăruieşti un nepot şi să‑ţi continui tre­burile discret, fără ca soţia ta să afle.

— Vorbeşti din experienţă, tată ?

— Mama ta le era mai devotată fiului ei şi lui Dumnezeu decât soţului. Nu am de gând să spun mai multe despre acest subiect. Bărbaţii au făcut lucruri mai rele decât căsătoriile de convenienţă. Voi fi sincer cu tine. Ar fi convenabil pentru reputaţiile amândurora dacă te‑ai însura cu o femeie atrăgă­toare.

— De ce atrăgătoare ?

— Pentru că, cel puţin în aparenţă, tu însuți eşti un bărbat atrăgător, iar societatea bucureşteană n‑ar înţelege dacă te‑ai însoţi cu o femeie ştearsă, oricât de plăcută ar fi prezenţa ei.

— Promit să nu mă însor niciodată cu o femeie ştearsă. Poți avea toată încrederea.

 

După un timp, tata şi‑a informat colegii şi cunoş­tinţele că hotărâsem să rămân un „burlac inveterat“, o combinaţie de cuvinte ce însemna că eram un suflet crud, a cărui apreciere pentru femei nu a luat nici­odată drumul altarului. Aveam să fiu o atracţie con­stantă pentru sexul frumos. Nu eram singurul cu această predilecţie.

Am continuat să port hainele pe care mi le alegea şi cumpăra Amalia. Dar mă îmbrăcam simplu ori de câte ori mă fotografiam pentru Răzvan. Aveam grijă să arăt decadent în compania bărbaţilor şi femeilor din Bucureşti, faţă de care manifestam o afecţiune moderată sau o indiferenţă totală, însă ştiam sigur că frumuseţea pe care o vedea Răzvan în mine nu avea nevoie de ornamente şi accesorii. Eram al lui în orice ținută mi‑ar fi căzut în mână.

Răzvan a renunţat la arta mesajelor poştale crip­tate şi, în schimb, îmi trimitea scrisori variate ca lungime şi substanţă. Veneau cu o regularitate lunară. Cele mai multe erau declaraţii ale iubirii lui nemu­ritoare pentru Dinicu, dar uneori povesteau şi întâl­niri întâmplătoare cu artişti faimoşi care ştiau, chiar şi după ani, de legătura lui educativă cu prinţul E. Unul dintre ei era timidul şi ciudatul Constantin Brâncuşi, care fusese impresionat tocmai de acele trăsături pe care vărul Eduard le deplângea sau îl nemulţumeau – nu eram foarte sigur care dintre cele două. Sculptorul modest şi retras a desenat faţa concetă­țeanului său ţăran din mai multe unghiuri, poate cu intenţia de a‑l sculpta în ghips. În desenul la care mă uit chiar în timp ce scriu, i‑a surprins ochii, nasul, bărbia şi părul mereu ciufulit. E opera unui geniu spontan.

Iubitul meu mă asigura de fidelitatea lui şi îl cre­deam. Mâinile noastre drepte, din fericire sau din nefericire, erau ocupate ; a lui în Rue de Dunkerque, a mea în ostentativ de eleganta casă din strada Carmen Sylva nr. 4. Eram împreună, în felul nostru special, înainte de revederea aşteptată care urma să ne unească, anticipam noi cu speranţă, pentru tot­deauna.

Ce aveam eu să‑i povestesc lui Răzvan ? Am început informându‑l despre întoarcerea vărului meu Eduard la Bucureşti şi despre noul său dispreţ pentru ban­cherii, politicienii şi afaceriştii evrei. I‑am vorbit des­pre uluiala mea când l‑am auzit exprimând opiniile acestea hazardate şi neobişnuite, cu care tatăl meu părea să fie de acord. În acea primă scrisoare de după despărţirea noastră plină de lacrimi, am comen­tat şi mândra descriere pe care Cezar Grigorescu i‑a făcut‑o propriului său fiu, „burlacul inveterat“ chitit să frângă inimile femeilor. Nu i‑am spus şi că le măr­turisisem lui Cezar şi lui Eduard dragostea mea pen­tru Răzvan Popescu.

Am scos fotografia băiatului prinţului din ascun­zătoare şi am aşezat‑o pe noptieră. Nu mai aveam de ce să mă feresc.

— Ar trebui să‑i fii recunoscător viclenei tale mame vitrege, Dinule.

— De ce, Amalia ?

— De unde să încep ? De când ai fost suficient de prost sau de curajos – să zicem prosteşte de curajos – încât să le spui adevărul lui Cezar şi băr­batului ăluia mieros, Eduard Vasiliu, despre prietenia ta cu faimosul Popescu. Indignat la culme, tatăl tău şi‑a vărsat furia pe mine pentru o veşnicie şi jumă­tate până să‑l calmez.

Luam micul dejun împreună, bucurându‑ne de gustul uşor amărui al marmeladei Dundee, pe care Amalia o cumpărase de la Dragomir, cea mai în vogă băcănie din oraş. Mi‑aminteam mereu de Dragomir când intram, nu prea des, la Fauchon în Paris. În ambele palate culinare puteai cumpăra peşte afumat şi caviar, ceaiuri din India şi din Orient sau vânat în aspic. Dragomir a dispărut când România şi‑a mani­festat, vreme de mai bine de un deceniu ruşinos, talentul pentru brutalitatea burlescă, dar Fauchon a supravieţuit în Parisul eliberat.

— Amalia ta cea grijulie, dragul meu, a venit cu acel clişeu de „burlac inveterat“ atunci când furia lui Cezar atingea cotele cele mai înalte. „Împrăştie zvo­nul“, i‑am spus, „că frumosul tău băiat e hotărât să fie un donjuan, un crai – cel puţin pentru moment. Spune‑le tuturor că preţiosul, unicul tău fiu e croit pe tiparul byronian.“ Dragul meu băiat, salvându‑te de furia lui Cezar, mi‑e teamă că am abătut asupra ta o catastrofă. Vei fi vânat şi hăituit de sute de Diane frustrate ale căror soţi le plictisesc de moarte în dor­mitor. Te avertizez, Dinule, de pericolele sexuale care te aşteaptă.

Era oare posibil s‑o iubesc pe Elena, devotata mea mamă, dar şi pe femeia care era opusul ei în toate privinţele ? Începeam să cred că da. Deşi o urâsem pe Amalia – fusesem tentat s‑o fac când mi‑a fost prezentată odată cu teribila veste că devenisem fiul ei vitreg –, încă mă puteam bucura de compania ei. Spre deosebire de Elena, ea nu se aştepta ca bunăta­tea să prevaleze în acţiunile umane. Amalia folosea cuvântul „rău“ aproape cu drăgălăşenie. De câte ori îmi spunea „băiat rău“, ştiam că mă complimenta pentru ceea ce ea numea „un delict delicios“. Vacanţa mea la Eforie, al cărei motiv fusese la început ținut secret faţă de tata, era un delict care i se părea, în mod special, apetisant.

— Încalcă toate legile şi poruncile, mi‑a spus ea în noaptea de dinaintea plecării mele la Constanţa. Fie ca tu şi băiatul prinţului să aveţi cea mai deo­cheată dintre toate vacanţele.

 

Remarcile lui Eduard de la cina aceea din vara lui 1932 erau doar un preludiu al discuţiilor din resta­urante, baruri sau din unele catedre de la Universitate în restul deceniului ce urma şi chiar după. Acestea au început destul de reţinut, aproape ruşinat, cu şoapte şi sugestii, apoi au ajuns la o virulenţă deschisă şi fără regrete. Subiectul era evreul şi iudaismul lui, ceea ce însemna strângerea unor grămezi de bani şi distrugerea credinţei creştine.

Pe 1 februarie 1934 am mers la premiera româ­nească întârziată a operei Tristan şi Isolda a lui Wagner. Am luat loc în splendoarea uneia dintre cele mai mari loji de la operă – tata şi mama mea vitregă, Elisabeta şi poetul George Văduva, de care era în mod evident îndrăgostită, Eduard Vasiliu şi proas­păta lui soţie, Anca. Spectacolul a început la ora opt, din câte‑mi amintesc, şi am ascultat preludiul dându‑mi seama că era o operă de care urma să fiu îndrăgostit pentru totdeauna. Era cântată în româ­neşte, aşa că existau momente când muzica şi ver­surile aproape se înstrăinau. Tristan era interpretat de cântăreţul cu nume divin Nicu Apostolescu, iar Isolda, de Mimi Nestorescu, care striga notele înalte. Chiar şi aşa, am fost în extaz.

Toată seara am băut şampanie, servită de some­lierul restaurantului Capşa. În prima pauză, tata a comentat stupiditatea intrigii, iar Amalia s‑a plâns de monotonia costumelor.

— La Wagner nu avem ce vorbi despre haine. Cămăşile alea poate că ascund nişte excese de gră­sime, dar sigur nu sunt o plăcere pentru ochi câteva ore la rând. Şi de ce bărbaţii trebuie să fie îmbrăcaţi în cenuşiu ?

— Nu ştiu să răspund la asta, Amalia. Poate e o tradiţie.

— Nu avem niciodată problema asta cu Mozart sau Puccini. Ambii sunt foarte coloraţi. La fel este şi încântătorul Franz Lehár, a adăugat ea făcându‑mi cu ochiul. Am o slăbiciune pentru Lehár.

Ştiam de ce. Timp de trei luni fericite, în 1931, Amalia fusese amanta lui Rudolf Peterson, născut Rudi Petrescu, marele tenor specializat în operetă. L‑ar fi părăsit pe Cezar pentru el, dar acesta chiar era un burlac inveterat, aşa cum eu doar mă prefă­ceam a fi.

În a doua pauză, când Eduard şi Anca s‑au trezit, Amalia – studiind distinsa audienţă cu lornieta – a remarcat în culise doi bărbaţi ciudaţi.

— Nu poartă cravate negre, ca toată lumea. Au venit cu cămăşi verzi. De ce li s‑a dat voie să intre în auditoriu ?

Poate că aceea a fost prima apariţie în public a bărbaţilor cu cămăşi verzi care urmau să ne ruineze naţia. Gândindu‑mă retrospectiv, alegerea lui Wagner fusese profetică, întrucât câţiva mai târziu Tristan şi Isolda ocupa un loc înalt în panteonul muzical al lui Adolf Hitler.

Când o ascultam pe Nestorescu luptându‑se cu Liebestod, m‑am gândit la Răzvan şi la mine, care – deşi neîncurajaţi de un filtru de iubire – eram într‑un fel condamnaţi. Gândul că suntem uniţi într‑o sexua­litate frenetică şi într‑o moarte şi mai frenetică, m‑am scuturat de el ca de o fantezie romantică. Asemenea sentimente extreme nu erau naturale, mă gândeam eu, erau morbide. Era un gând pe cât de absurd, pe atât de respingător, şi totuşi mi‑a stăruit în minte, ca o lipitoare, zile la rând.

Acele cămăşi verzi, atât de nepotrivite cu mulţi­mea în costum şi cravată neagră, aveau să devină, un an mai târziu, extrem de familiare în nefericita noastră ţară. Semnalau aderarea la Garda de Fier, un partid politic condus de un fanatic numit Codreanu, inspirat nici mai mult, nici mai puţin decât de Sfântul Mihail să protejeze şi să menţină puritatea poporu­lui român. Puritate ? Care puritate ? Romanii au cuce­rit şi ocupat Dacia, apoi grecii, turcii şi slavii, ungurii şi germanii au ocupat pământurile noastre, plantându‑şi sămânţa pe unde au vrut. Asta era şi este puritatea noastră.

Într‑o seară de aprilie, ajuns acasă de la Univer­sitate, am fost întâmpinat de Denisa, care m‑a infor­mat că un domn francez pe nume Honoré mă căutase la telefon.

— A lăsat vreun mesaj ?

— Doar că o să revină curând.

Am ridicat receptorul de trei ori numai ca să aud vocea doctorului de familie, care anunţa că avea să o viziteze pe doamna Grigorescu vineri la prânz, când cabinetul lui era închis ; vocea poetului Văduva, care voia să vorbească cu Elisabeta ; şi vocea avocatului începător care fusese martor la dureroasa mea des­părţire de Răzvan. Avea veşti pentru tatăl meu, noi probe despre un caz în care erau amândoi implicaţi în acel moment. I l‑am dat pe slugarnicul Iuda stă­pânului său.

Invitați 2019

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.