Ce a citit Vladimir Lorcenkov la FILTM 2018

Ce a citit Vladimir Lorcenkov la FILTM 2018

Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara / La Vest de Est, La Est de Vest

Ediția a VII-a / 23-27 octombrie 2018 / www.filtm.ro

 

Fragment din romanul Acolo unde curg râuri de lapte și miere de Vladimir Lorcenkov

Traducere din limba germană de Antoaneta Olteanu

© Editura Cartier, pentru prezenta versiune românească

 

 

***

 

Satul Mingir din raionul Hânceşti era celebru în toată Moldova prin faptul că locuitorii lui îşi vindeau adesea rinichii. Şi erau rinichii lor. În sat erau deja treizeci de asemenea oameni. Din când în când, în sat veneau o mulțime de corespondenți de la BBC, „Radio Libertatea” şi revista „Spiegel”, cărora de două ori pe an şefii le cereau ştiri senzaționale, şi făceau un reportaj din sat. Pentru o sticlă de coniac reporterii îşi transmiteau coordonatele Mingirului şi obiectivele lui – Vasile Mârza, care îşi vânduse deodată cei doi rinichi pentru trei mii de dolari şi un „Zaporojeț”, Gheorghe Stâncea, care dăduse un rinichi pe un cal şi 200 de kilograme de ovăz, şi mulți alții. Sătenii trăiau rău şi, lucrul cel mai grav, în dureri – doar, aşa cum spuneau doctorii, nu poți să trăieşti prea mult fără rinichi…

— Păi o să mai vedem noi asta, Răsărit! moş Ion Sănduță făcu cu ochiul spre prietenul său. Lumea se va minuna încă o dată de felul în care un moldovean simplu i-a păcălit pe toți! Pe asta s-a bazat poporul lui, pe istețime şi viclenie. Ei, ce spui, prietene?

Prietenul îl privi aprobator, dar tăcea. În niciun caz n-ar fi putut să-i răspundă ceva lui Ion, pentru că porcii, iar Răsărit era un porc, nu vorbesc. Doar pe Răsărit îl privea exclusiv în scopuri utilitare, ca sursă de… organe de transplant.

Totul a început în anul 1999, când în sat au venit din nou musafiri din Israel. Nişte persoane necunoscute, printre care erau doi medici – din spusele lor –, care i-au încurajat pe săteni să-şi vândă câte un rinichi. Toți ştiau că este o înşelătorie, pentru că în 1997 îşi vânduseră rinichii patru oameni din Mingir, iar în locul celor opt mii de dolari promişi au primit în mână numai trei mii. De aceea satul ştia – nou-veniții erau nişte escroci! Au stabilit cu toți să nu cadă pradă provocării şi să nu-şi mai vândă rinichii.

 

… Dar noaptea târziu, în casa unde s-au oprit agitatorii din Israel, s-au strecurat unul după altul paisprezece oameni, printre care era şi moş Ion…

Toți au fost trimişi în aceeaşi lună în România, unde li s-a făcut operație, şi uncheşul s-a trezit pe un cearceaf alb precum câmpul acoperit de zăpadă, primăvara devreme, în miros de eter, precum doctorul Jivago. E adevărat, uncheşul nu citise cartea despre doctorul ăsta, de aceea i se păru că pur şi simplu s-a trezit în toiul mirosului de eter. I-au băgat în mâna lui Ion bancnotele boțite, l-au scos afară, şontâcăind, din salon, l-au dat afară în stradă şi au trântit uşa în urma lui.

— Cinci mii de dolari! spuse uncheşul triumfător, numărând bancnotele care i se dedublau în mâini, chiar pe stradă, fără să se teamă de nimic, pentru că încă era sub efectul eterului. Şi au promis nouă! Aproape că nu m-au păcălit!

E adevărat, când îşi reveni puțin din anestezie, uncheşul înțelese că într-adevăr văzuse dublu şi că banii sunt mai puțini – două mii şi jumătate de dolari. Dar şi asta era bine! Când se uită la gândacii graşi care fojgăiau sub picioarele pasagerilor în gara din Bucureşti, uncheşul îşi făcu semnul crucii în gând şi ridică osanale lui Dumnezeu. Care, fără îndoială, era moldovean.

— Sigur că Dumnezeu e moldovean. Că altfel l-ar fi ajutat El pe un moldovean?! şopti Ion.

Atunci se apropie de el un polițist şi-l amendă pentru nu se ştie ce cu cinci sute de dolari, pe care uncheşul îi dădu, ca să nu piardă toată suma. Ion înțelese că Dumnezeu nu e numai moldovean, ci, într-o oarecare măsură, şi român. Contradicția a fost anulată când Ion şi-a adus aminte de legăturile de rudenie dintre aceste două popoare.

Încă o sută de dolari a trebuit s-o dea însoțitorului de tren pentru dreptul de a merge la Chişinău pe patul al treilea. O sută i-o întinse vameşului moldovean, şi alte două sute – la gară, la Chişinău, unde trei oameni sumbri cereau bani de la călători. În gară era întuneric şi polițiştii încă nu se treziseră, de aceea moş Ion plăti conştiincios. Acasă numără banii rămaşi şi se mai închină o dată.

— Două mii de dolari! exclamă încetişor Ion. Ajung pentru toată viața!

În trei luni uncheşul făcu nunta nepoatei, un botez pentru un nepot de-al doilea şi îşi îngropă sora. Banii s-au terminat. Iar pe Ion spatele îl durea din ce în ce mai tare. Într-un an, uncheşul îmbătrâni cu zece ani şi se duse la Chişinău, să-şi pună un rinichi artificial pe banii statului, ca veteran al muncii. La Chişinău au râs de uncheş şi l-au sfătuit să cumpere un sicriu şi loc la cimitir. Când s-a întors în sat, Ion a comandat pentru acasă, din pensie, tot felul de literatură medicală. La poştă a mințit că vrea să dea la un colegiu de medicină, la care imediat toți au început să râdă de el.

— Râdeți, cretinilor, şoptea uncheşul, strângând în brațe pachetul greu de cărți, o să râd eu de voi, când moş Ion o să aibă din nou doi rinichi şi o să trăiască bine, mersi, iar voi o să crăpați!

Ion se pregătea să-şi recapete rinichii pe o cale neobişnuită. Auzise undeva că la oameni se transplantează organe de la animale. Uite, şi pentru el Ion se hotărî să facă un transplant de rinichi. Când a ales un animal pentru această misiune de onoare, Ion s-a oprit la porc. Doar organele lui – ştia deja Ion foarte bine, că era om luminat – seamănă foarte mult cu cele ale omului. E adevărat, exista un „dar”…

— Oamenii care au primit organe de porc, cu timpul, pot căpăta trăsăturile fizice ale acestui animal, spunea în emisiunea „Sănătatea” un căcăcios în halat alb. Asta e concluzia unor experimente de mulți ani. Eu am făcut experimente cu strămoşii noştri biologici, cu maimuțe, la care am transplantat diferite organe de porc. După aceea la unele maimuțe s-au observat schimbări de comportament, în direcția asemănării cu porcii. Mai ales, au început să fie mai puțin pretențioase la mâncare. Au început să se hrănească aproape cu totul de-a valma. Cred că şi cu omul se poate întâmpla ceva asemănător!

Moş Ion era cât pe ce să se demoralizeze, dar mai apoi îşi spuse că e mai bine să fie un porc viu şi murdar, decât un gentleman mort şi curat. Pensionarul întreprinzător şi-a făcut revizia fondurilor şi, după ce a reunit capitalul pensiei cu banii pe care îi primise din vânzarea ultimului sac de porumb, a cumpărat un purcel.

— Şi o să-ți zic Răsărit! spuse el mândru porcuşorului drăguț ce guița în cocină. Pentru că o să fii simbolul unei vieți noi. Aşa cum răsăritul distruge noaptea, şi rinichiul tău îmi va îndepărta moartea şi va prelungi viața!

Fără să bănuiască ce misiune nobilă îl aştepta, Răsărit mâncă cu plăcere o oală de caşă pregătită de uncheş şi se tolăni să doarmă. Îi plăcea în cocina lui Ion. Uncheşul îl hrănea acceptabil, mai mult, îi dădea vin purcelului.

— Păi cum aşa! îşi spunea uncheşul. Doar o să mă folosesc de rinichiul lui. De aceea trebuie să-l obişnuiesc cât de cât cu rația mea obişnuită.

Din păcate, porcul n-a putut să învețe să fumeze țigări „Joc”. Dar vinul îl sorbea cu plăcere. Se vedea că viitorul rinichi al lui moş Ion se va adapta în noul trup fără probleme deosebite. Asta îl bucura pe Ion. Timpul trecea şi purcelul se întrema. Totul mergea conform planului. Mai rămăseseră nişte detalii. Lucrul cel mai important, îşi dădea seama Ion, era să taie burta lui Răsărit astfel încât să nu distrugă rinichii porcului. Iar mai apoi să-l transplanteze. Uncheşului Ion îi plăcea în mod deosebit să viseze la asta, când, la răsăritul soarelui, se ducea la Răsărit.

— Iar rinichiul, medita el destul de sănătos din punctul său de vedere, o să mi-l pun singur. Păi ce? O să beau o sută de grame pentru aneste… de fapt, pentru curaj, o să-mi fac o tăietură şi o să adorm. Şi el va creşte acolo. Că doar organismul nu e prost. Simte şi înțelege tot. Doar le cresc oamenilor coastele la loc!

Uncheşul îşi dădea seama că riscul e mare, dar nu avea de ales. Operația costa o mulțime de bani şi era făcută numai în Elveția. Dacă uncheşul ar fi vândut încă un rinichi, ar fi avut bani numai pentru consultația primară. Trebuia să se bazeze numai pe el şi pe Răsărit.

 

…Într-o dimineață de iulie, moş Ion îşi dădu seama că venise vremea. În ciuda faptului că era răcoare, ziua promitea să fie insuportabil de fierbinte. Pe cerul albastru, precum ceainicul de cobalt al soției lui Ion, nu plutea niciun norişor. Din zi în zi, Ion îşi pierdea puterile. Aşa cum explicau medicii, pe caniculă, cu un singur rinichi e foarte greu… După ce l-a lovit uşor pe Răsărit peste rât, uncheşul n-a mai stat să dea de mâncare porcului, ca nu cumva stomacul să nu apese pe rinichi şi chiar în magazie a început să se pregătească de operația pe care o stabilise spre seară. A pus masa. A pus pe masă un cofer cu nişte răchie tare, din nord, de pe la Bălți, şi două pahare. Sigur că nu avea cu cine să bea, dar aşa, cu un pahar, e ca neoamenii. A întins pe masă un prosop, a scos un borcan de castraveți, ca să mănânce în timpul narcozei. A luat un cuțit bine ascuțit şi a început să-l omoare pe Răsărit.

— Adio, prietene, repede, fără sentimente, uncheşul împunse gâtul porcului încrezător, care aştepta să fie hrănit; ei, bun venit, rinichiule!

Şi, cu o lovitură puternică, îl împunse pe Răsărit, cuprins de frisoane, în inimă. Porcul s-a mai ținut puțin pe picioare şi apoi s-a liniştit. Uncheşul a scos cu grijă rinichii din porc şi i-a pus pe ghețărie. Tot acolo a pus şi carcasa, să nu se piardă carnea. Acum, aşa cum trebuia, conform literaturii de specialitate, rinichii trebuiau să se răcească puțin. Nu e o treabă să-i transplantezi calzi. După ce s-a spălat pe mâini, moş Ion şi-a făcut cruce şi s-a dus la câmp să muncească. Seara, când canicula s-a lăsat, s-a întors acasă, dar nu a intrat în casă, ci în magazie. A scos cuțitul, a oftat, a băut un pahar de rachiu, a ridicat cuțitul, a oftat din nou, a mai băut un pahar, a ridicat din nou cuțitul, a oftat şi s-a împuns cu putere într-o parte. Strângându-şi rana cu mâinile, a dat fuga la ghețărie şi… nu a văzut niciun rinichi.

— Ion, strigă la el din uşă soția Nastea, hai, vino în casă. Ți-am făcut deja rinichii pe care i-ai scos. Sunt încă calzi, hai mai repede, te lingi pe degete! Ion… Ce… Ion, ce-i cu tine?! Ion!!!

Pierzând sânge, mațe şi lacrimi, uncheşul s-a târât spre Nastea, ca s-o înjunghie şi pe ea, dar, la jumătatea drumului, chiar în mijlocul curții, a murit. Autopsia a arătat că Ion Sănduță, născut în anul 1927, a murit din cauza hemoragiei şi a şocului de durere, dar avea la locul lui ambii rinichi.

Dar, uite, vezica biliară, jumătate de ficat, un plămân, două ventricule şi, nu se ştie de ce, apendicele, lipseau…

    Lasă un răspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.