Ce a citit Alexandru Potcoavă la FILTM, ediţia 2013

Alexandru Potcoavă

La prima vedere

Capitol din romanul în manuscris De florile mărului

 

Prima amintire o păstrez de la doi ani şi jumătate, cât aveam când s-a născut fratele meu. Reţin ziua însorită şi faptul că tata mă ţinea pe un braţ iar cu celălalt încerca uşa maternităţii. Clădirea era închisă, cu doctori, lehuze şi nou-născuţi pe dinăuntru. Nu cunosc raţiunea acelui fapt, dar ştiu că nu am putut să-mi văd mama şi m-am pus pe plâns. Poate că o vizită reuşită nu mi s-ar fi impregnat în memorie, însă aşa, am rămas pentru totdeauna cu imaginea porţii dincolo de care, inaccesibilă şi neştiutoare de prezenţa mea acolo, se afla o parte din mine. Inutil să fi privit prin gaura cheii.

Cu anii de grădiniţă, amintirile se înmulţesc. Ca şoim al patriei, cu nasul veşnic belit în vreo încăierare, mi-am făcut exemplar datoria. Am cântat Tricolorul în fiecare dimineaţă, am udat regulat tava cu grâu din Colţul Verde, am construit oraşe din cuburi, animale din plastilină sau castane, am dormit după-masă şi mi-am mâncat porţia de rahat. De asemenea, m-am mai scăpat pe mine până la patru ani, astfel că tata, când venea să mă ia, avea schimbul de haine cu el. Mă urca atunci pe o masă în hol şi mă dezbrăca la piele, aşa că numai bine toţi  puteau să mă contemple ca pe Manneken-Pis. Cu toate astea, am avut şi gagică, o fetiţă din grupă, care într-un final mi-a arătat ce avea. Eu n-a mai trebuit. Spun „într-un final” pentru că a doua zi a plecat cu părinţii în Germania Federală şi nu s-a mai întors. Pe chestia asta am fost mult timp invidiat, că doar cine mai avea ca mine gagică în Vest. Nu mai ştiu nimic de ea, nici măcar numele. Reţin însă că fiecare ne lăudam că am fi născuţi în Germania sau măcar în Franţa. Singurul îndreptăţit să-şi facă un titlu de mândrie din originea lui era Roberto, al cărui tată era pe bune italian, şofer de TIR, şi o lăsase pe maică-sa cu el în braţe. Deşi nu-l cunoscuse, acela îi trimitea ursuleţi Haribo, un simbol al Occidentului mai tare chiar decât Coca-Cola şi comparabil doar cu un Mercedes. Cel din urmă era o apariţie la fel de rară, apreciată cu un frenetic „pui, pui, maşina mea”, luare în posesie soldată cu numeroase trânte. La urmă, cel mai puternic şi-l adjudeca, iar restul rămâneau cu Trabanturile. Bune şi alea. Eu n-am avut decât din alea. O dovadă de suprem curaj şi izbândă era să apari cu o stea ruptă de pe masca radiatorului. Autorul devenea instantaneu un erou, băgat în seamă de cele mai inabordabile fete şi îşi putea permite să recunoască şi că s-a născut în România. Eu insistam că am venit pe lume în RFG şi aduceam ca argument faptul că un văr prin alianţă de-al mamei e şofer pe Josef Mayer. Nu puteam să zic că tata este el însuşi tirist de dincolo, pentru că venea zi de zi să mă ia. Îi anunţasem însă pe toţi că el proiectează cea mai caşto maşină, Dacia Lăstun, cu care odată va frâna în faţa grădiniţei, luându-le maul. Cât despre şoferul vest-german, acesta exista într-adevăr. Franzi Süss era soţul lui Heidi, a cărei bunică, Lanyi Iren, era soră cu străbunica mea Adel. Lanyi Iren se căsătorise cu învăţătorul Alexandru Petrovici din Verşeţ şi născuse patru fete: Charlotte, Angela, Iren şi Judith. Care, după 1918, din supuse austro-ungare vor deveni jugoslave privite cu coada ochiului. Primele două vor suporta asta până la sfârşitul neobişnuit de îndepărtat al vieţii, devenind inclusiv pentru mine Baba Lotte şi Baba Angio, în timp ce Iren, măritată prin anii ’30 cu un alt dascăl, Pavel Ciobanu, se va muta în România, la Petnic. Prin 1944, speriată de partizanii lui Tito care îi vânau – expresia ei – şi-n gaură de cur pe nemţi şi pe colaboraţionişti, a patra Petrovici, Judith, se va refugia la sora sa din Banatul de munte apoi se va căsători la Timişoara cu Anton Petri. Căzând bolnavă, Judith va putea doar să accepte că soţul şi cei doi copii, Norbert şi Heidi, au plecat fără ea în RFG, la Heidelberg. Se vor reuni după ce regimul comunist o va vinde şi pe ea statului german, cu un an înainte ca femeia să se stingă de cancer. În noua patrie, Heidi îşi găsi un soţ ai cărui părinţi închiriau camioane speditorului Josef Mayer. Acea firmă, unde Franzi lucra ca şofer, opera curse şi spre România, de unde aducea îmbrăcăminte gata imprimată cu branduri occidentale, aşa că am petrecut ore întregi privind Calea Aradului şi făcând cu mâna din balcon la orice camion cu însemnele cunoscute. Alături stătea mama, care astfel m-a învăţat să descifrez literele mari. La cinci ani am silabisit pentru prima oară ROMÂNIA, cuvântul scris pe remorca unui TIR ITIA ce parcase în faţa blocului ca şoferul să-şi ia apă de la pompă. Oricât am fluturat însă din mâini, niciun Josef Mayer n-a oprit vreodată. Şi totuşi, într-o zi s-a întâmplat că un leviatan cu alt înscris pe prelată a tras la bordură. L-am strigat pe tata şi am coborât. Nu ştiu ce-a fost, dar tata a adus furtunul cu care aerisea caloriferele şi a rezolvat situaţia. Mă aşteptam să fiu recompensat cu jumătate din ce se ascundea în remorcă, sigur jucării sau dulciuri nemaivăzute. În schimb, am primit o ciocolată. M-am mulţumit şi cu ea, convins că acel nene îmi va mai aduce de fiecare dată când va trece prin faţa blocului. Dar nu mi-a mai adus şi chit că m-am lăudat la grădiniţă cu fantastica întâmplare şi am arătat ambalajul, nu l-am putut bate pe Roberto, faima lui fiind concurată doar de Adrian. Acesta deveni celebru pentru că, mergând odată la Bucureşti, a nimerit la ceva sărbătoare unde a apărut Ceauşescu, care-l pupase pe obraji, mângâiase pe creştet sau aşa ceva. De atunci, Adi refuză să mai deseneze ca noi, restul lumii, avioane şi elicoptere pe care obligatoriu scriam USA, cum vedeam în filmele cu război transmise de sârbi. Trăiam intens filmele acelea, până acolo încât, în orele când ar fi trebuit să dorm de după-masă, priveam pe geamul grădiniţei şi vedeam cruciuliţele bombardierelor americane pe cer. Aceeaşi senzaţie acută o aveam în curte la Omi, între zidurile scorojite care în tinereţe simţiseră pe pielea lor bombele aliaţilor. Dacă USA-ul mâzgălit pe fiecare desen de şoimii patriei nu provoca vreo reacţie vizibilă a celor mari, altul era răspunsul la vederea unei zvastici. Reprodusă după o imagine din Povestirile istorice ale lui Dumitru Almaș cu un Stukas doborât în flăcări de un vânător român, crucea încârligată mi-a asigurat o chelfăneală zdravănă din partea tatălui, care m-a rugat „ca pe Cristos” să nu mai fac aşa ceva. Tocmai asta mi-a atras atenţia asupra acelui semn, la fel cum palma zgomotoasă primită de la Omi pe când mă întorsesem de la joacă salutând-o vesel cu „băi mulă!” – atunci auzisem şi eu – mi-a revelat potenţialul acelei formule de adresare. Straşnică formulă, am realizat când le-am dat astfel bineţe Tovarăşului şi Tovarăşei ce ne vegheau din tablouri activitatea de şoimi iar tanti Cornelia, femeia de servici, m-a închis restul zilei în spălător. Mai bine însă mă uita acolo decât să mă laude la tata. Ce să zic, ce dizident am fost şi eu! Eu şi colegii mei, care şi pe norii din acuarelă adăugam USA. Să fi fost anii ’50, grădiniţa ar fi devenit peste noapte orfelinat, cu părinţii dispăruţi la săpat Canalul. Eram însă în 1984.

După revoluţie sau ce-o fi fost amurgul roşu aducător de zori purpurii şi cablu de satelit cu Discovery, am trecut printr-o lungă perioadă de debusolare echivalentă cu adolescenţa. La început a fost documentarul despre Pearl Harbor, care mi-a scufundat în lacrimi încrederea în atotputernicia americanilor şi m-a făcut să înţeleg de ce au inventat Superman-ul radioactiv. Apoi, m-am confruntat cu supraomul arian pe punctul să culmineze într-un Little Boy. În afară de uniformă şi de înfrângerea finală, atletul blond imortalizat de Riefenstahl avea tot atât în comun cu soldatul de rând cât friţul bondoc ce figura victimă sigură în filme, empatizat involuntar într-o Europă ai cărei inamici declaraţi sau subînţeleşi începeau deopotrivă cu US (urmat de A sau SR) şi erau învingători implacabili inclusiv pe ecran. Documentarele arătau că germanii îşi vânduseră scump pielea. Ba încercaseră s-o vândă şi pe-a altora: Eichmann le-a oferit Aliaţilor un milion de evrei unguri contra a zece mii de camioane cu rezervorul plin. Era prin 1944, când un Studebaker alimentat ar fi valorat o sută de suflete epuizate. Dar americanii au refuzat târgul în rând cu Churchill, care deja abandonase pe un şerveţel acea Europă lui Stalin şi nu ştia cum să-i mai ţină pe evrei departe de Palestina sub protectorat britanic (i-ar fi debarcat acum şi-n Madagascar, dar era prea târziu – după Struma războiului, nimic nu va mai opri Exodus-ul urmaşilor lui Moise). Filmările mă trimiteau la fotografiile anexate cărţii despre Procesul de la Nürenberg, descoperită de mic în biblioteca părinţilor. Într-una, un buldozer rostogolea înainte oameni scheletici. Nu văzusem încă pe viu un mort, aşa că nu pricepeam de ce aceia nu se trag pur şi simplu din calea lamei de oţel, lăsând utilajul să se ducă unde are treabă: să niveleze un morman de pământ, să pregătească terenul pentru o şosea, cum ştiam că face un buldozer. În alt cadru, nu într-un muzeu de artă sau printr-o gaură de cheie, am văzut prima femeie goală. Îşi strângea umerii în palme, încovoiată de frig, alături de mamă şi fiică. Călcau toate trei pe un ogor negru, ducându-se unde? Dacă aş fi ştiut să citesc şi literele mici, legenda m-ar fi lămurit. Aşa, am rămas cu imaginea desprinsă din contextul ei atroce, tulburătoare şi nevinovată primă impresie asupra eternului feminin, fără să bănuiesc că acea captură cuprinde întreg pământescul umanităţii. Ieşirea mea din copilărie a fost când am realizat că în spatele fotografiei se ascunde un fotograf – prezenţă, atenţie, intenţie şi tehnică laolaltă. O fi fost şi el gol, am presupus. Altfel, s-ar fi repezit să-şi ofere hainele domnişoarei şi acelor doamne care prin cine ştie ce împrejurare le pierduseră pe ale lor şi îngheţau în plin câmp. Ce altceva să crezi când, abia ieşit din pubertate, nu visezi decât să o aduci pe acea tânără la căldură sub plapuma ta? Când, la cincisprezece ani, ai da orice să abureşti lângă acel trup, chiar şi pe pragul gropii voastre comune? De parcă acea fiinţă pe cale să fie risipită, redespărţită în trup şi suflet peste câţiva paşi de un tânăr în uniformă ce ridică arma la ochi în preajma fotografului asemenea îmbrăcat, ar face orice în acel scurt răgaz ce tinde spre infinit prin imagine şi imaginaţia privitorului. E uşor să devii disperat pe la vârsta majoratului, iar frustrările pot exploda ca o puşcă înfundată în mâinile junelui timid, rănindu-l mai ales pe acela. Omi s-a abţinut până într-o zi, când şi-a călcat pe suflet şi a ţâşnit din fotoliu. A răscolit prin lădiţa ca un sicriu de tablă aşezat sub masa de toaletă cu oglindă ovală din dormitor, a dezgropat o fotografie ascunsă ca pentru vecie acolo şi mi-a pus-o în faţă. Asta-i Manci, verişoară cu străbunicul tău Rezső. Îşi ţine în braţe fiica de şapte ani, pe Juti. Au fost luate noaptea din pat, din Budapesta şi duse la trenul de vite. N-au apucat să-şi ia nici periuţele de dinţi, ceea ce le-a neliniştit cel mai tare. Ajunse la Auschwitz, au fost triate din vârful degetului. Mama într-o parte, fetiţa în cealaltă. Nedumerită, Manci i-a făcut semn unei cunoscute din a doua coloană. Aia la început s-a făcut că nu vede – se gândea că alături de bătrâni şi copii va fi trimisă într-un cămin de odihnă, pe când adulţii în putere de vizavi vor merge la munci, vor da de greu. Într-un final, de gura celei mici care-i plângea în fustă, a trecut în locul lui Manci, care s-a strecurat bucuroasă lângă Juti şi aşa au fost gazate peste nici o oră. Ştiu povestea de la vecina lor de scară, cea care a concedat să facă schimbul şi a supravieţuit, adică a retrăit tot restul zilelor clipa luării acelei decizii salvatoare, îngrozită că ar putea în orice moment să refuze. „Viaţă după Auschwitz?! Asta-i un Witz”, spunea. Cât despre mine, a continuat Omi, după atâta timp mă încumet să accept că şi tatăl meu a murit într-un lagăr. Cum?! Tot la…? Nu, în Ungaria, la Koeszeg. Locuia la Szeged când l-au luat și l-au dus la muncă forțată, ba l-au pus și comandant peste o sută de oameni. Tata, comandant! Dar ce-au avut cu el, doar pentru că verișoara…., că el a fost catolic german, nu? German a fost el din naștere, dar s-a botezat abia la douăzeci de ani și doar în ochii lui și poate ai mei a fost catolic. Ochii lumii l-au văzut de parcă n-ar fi părăsit niciodată maternitatea, a ridicat bunica din umeri. Am vrut să-i ard toate hârtiile şi pozele, să te scutesc de acel trecut fără de care ai fi putut trăi liniştit, dar nu m-a lăsat inima să-l îngrop astfel şi nici tu nu meriţi să nu-l cunoşti. Cu asta, Omi a tăcut. De atunci, m-am uitat la documentare sperând să-l văd pe Rezső, şef peste o sută de semeni în zeghe ca un şofer pe un Studebaker şi să înţeleg. Să înţeleg că Morgana în epidermă lucioasă de vinilin, vălurind la orizont, e o haină din petice de piele agăţată într-un cuier pom cu măr de lemn în vârf. Doar acoperind distanţa distingi materialul uman din care e alcătuită şi o îmbraci să simţi cum îţi vine. Mantaua se strânge pe tine ca o burtă şi ai de ales: te mistui înăuntru sau răzbaţi afară urlând, gol înaintea lumii ce te va lua de exhibiţionist. Omi a găsit o a treia cale: a ridicat pulpanele aspre cât să ia o gură de aer, să mă tragă aproape suficient cât să văd cusăturile groase din păr omenesc ale iudaităţii europene. Doar după moartea bunicii voi afla din acte scăpate de foc că fusese membră a Tineretului German, la îndemnul tatălui. Nu mi-a suflat un cuvânt despre asta, dar m-a învăţat – nu ştia altele – o seamă de cântece naive şi vesele ca un băieţel în pantaloni strâmți, prinşi în bretele cu nasturi de os. Bunăoară: ”pe colină creşte o floricică şi ea se numeşte Erika”. Ghici, ciupercă, ce-i?

Invitați 2019

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.