Ce a citit Daniel Vighi la FILTM, ediţia 2013

Daniel Vighi, Istoria din cutia de pantofi

Cartea Românească, 2013

seara 1

T-rex la Operă

Sunt dator cu câteva explicaţii. E vremea să spun de ce caut asemenea celor de la National Geographic care scormonesc printre pietre roşii după osemintele dinozaurilor şi, după cutare vertebră, refac la mărime cuvenită dihania. Câteodată, aceiaşi paleo-căutători de T-rex refac viaţa urâtăniilor şi ne înfioară cu luptele şi răgetele însoţitoare. La fel scormonesc şi eu prin fişele din prăfuitele mele cutii de pantofi. Problema stă în felul următor: colecţia de ziare timişorene are vechimi de prin secolul al XVIII-lea, încă de dinaintea primelor acorduri ale premierelor operelor copilului-minune Amadeus Mozart pe scena imperială din Viena. „Ţăitungul“, cum spun localnicii, „Temeswarer Nachrichten“ are „o etate din anul 1771“: adică taman 239 de revelioane ne despart de cea dintâi apariţie publicistică mirosind proaspăt a cerneală tipografică pe tejgheaua însorită a moş negustorului Hans. Problema e că, acum, Bastionul, adică vechea cetate a oraşului, se reface, şi câteva camioane de ziare sunt „aranjate brambura“ undeva prin cartierul mărginaş Blaşcovici. Vai nouă, dacă umezeala şi vipia verii le distrug! Până se rezolvă problema Bastionului, nu-mi rămâne altceva decât să scormonesc în cutiile mele şi să mă las în seama reconstrucţiilor cu dibuiri asemenea ălora de-i caută pe T-rex.

Încep cu aceeaşi fişă 1742 din Temeswarer Zeitung din 1854: 2 cu însemnările următoare: „[reprezentaţii de operă şi teatru. Este f. frig în teatru]“. Urmează câteva nume pe care le vom descifra: „Etterich dr., Stelzer d., Buchner d., Sonnleitung dra. şi Strompher d“.

Mai zicem că prima sală de spectacole îşi găseşte loc în 1761 în sala Primăriei comunităţii ilirice, adică sârbeşti. Din nevoi financiare, ilirii închiriază sala Consiliului luând model Primăria germană care înaintea lor cu câţiva ani face acelaşi lucru pentru balurile vremii. [cf. IVAN, Istoria]. Între săli închiriate, turnee, spectacole şi aplauze, îşi fac loc şi întâmplări care seamănă cu isprăvile aventuroase de prin romanele lui Paul Feval. Dacă nu, şi mai şi! Imaginaţi-vă daravera orchestrei lui Strauss cel Mic, revoluţionarul şi iubitorul de exotisme, care seamănă mult cu cele pe care le putem vedea la televizor pe Travel Channel. În turneul prin Transilvania, în vremea revoluţiei din paşopt, orchestra ajunge, în cele din urmă, prin Braşov. Despre întâmplările acestea scrie cu înţelegere jurnalistul şi traducătorul William Beatty-Kingston de la Daily Telegraph chiar la vremea respectivă. Să luăm aminte că autorul ştia italiana, odată ce traduce din operele lui Verdi şi Puccini. Acelaşi compune imitaţii poetice după câteva poeme de Vasile Alecsandri, una dintre ele (The end of autumn, vezi http://en.wikisource.org/wiki/The_end_of_autumn) dă seamă despre viziunea polară pe care o aveau englezii despre locurile în care s-a aventurat orchestra lui Strauss junior.

Iată cum decurg faptele în descrierea lui William Beatty-Kingston în volumaşul din anul 1887, Music and Manners [citat în Franz Metz, O călătorie]: „Între timp. membrii orchestrei Strauss ajunseseră într-o stare de-a dreptul îngrijorătoare: erau zdrenţăroşi, murdari, neraşi şi prăfuiţi, aşa că la prima vedere ofereau impresia unor incorigibili «pungaşi şi vagabonzi». Nici un hangiu din Braşov nu voia să le dea casă şi masă sau să le permită să cânte în localul lui. pentru că păreau a fi tâlhari deghizaţi în muzicieni. De aici, cu toate că era iarnă grea, au fost încărcaţi împreună cu instrumentele lor, într-un car de fân descoperit şi au fost transportaţi prin Carpaţi până la graniţa cu Valahia“ [METZ, O călătorie: 65]. Desigur, nu lipsesc strigătele de ajutor pe malul unor râuri învolburate la vreme de iarnă, aşa cum povesteşte, într-o expresivă scrisoare, Schani (Strauss-fiul) către un amic în ianuarie 1848, scrisoare aflată în arhiva tipărită de Franz Mailer la Verlag Hans Schneider Tutzing 1983, cu titlul complet (şi edificator!) Johann Strauss (Sohn) Leben und Werk in Briefen und Dokumenten [METZ, O călătorie: 64]. Acest Franz Mailer moare la 90 ani, în iarna anului 2010, şi rămâne în memoria posterităţii ca „arhitect al colecţiei de 26 de CD-uri pe nume Josef Strauss Complete Recorded Edition“, după cum ne încredinţează domnul Peter Kemp, honorary life president al organizaţiei nonguvernamentale „The Johann Strauss Society of Great Britain“ (cf. www.naxos.com).

În tot cazul, drumul spre Capitala principatului valah pare că e pe măsura acelora care şepuiesc prin îngustele trecători ai Anzilor Cordilieri: „Am ajuns în munţi înalţi şi am aşteptat cu frică drumurile înguste şi periculoase, despre care aflaserăm încă de la Sibiu şi Braşov. Nu am văzut nicăieri atât de mulţi munţi ca aici. Drumul aici este făcut pe o parte din stâncă, pe cealaltă din pădure. Sub pădure se deschide teribila prăpastie. Întregul drum este, de fapt, doar o trecere printre stânci şi, din cauză ca nu există parapet, este foarte periculos“ [METZ, O călătorie: 63]. Asemenea mai-marilor unor expediţii în lumi îndepărtate, compozitorul lui Revolutions-Marsch, Op. 54 îşi linişteşte membrii orchestrei cu un discurs mobilizator: „Camarazi! Trebuie să sfârşim într-un fel această istorie. Fiecare om este la fel de bun cu celălalt, dacă nu mai bun. Să fie aceasta parola noastră: «Toţi pentru unul şi unul pentru toţi!». În următorul oraş vom da un concert de despărţire, vom împărţi câştigul şi apoi, pe primul drum bun care ni se oferă, vom încerca să ne întoarcem la Viena“ [METZ, O călătorie: 66]. Mai e de adăugat şi faptul, nu lipsit de însemnătate, al bandelor de hoţi care bântuiau prin acele ţinuturi muntoase şi care pretindeau arme pe măsură. Prin urmare, au hotărât „să fie sacrificate două viori şi, în schimbul lor, să-şi procure arme; au primit pe acestea câteva pistoale ruginite, în orice caz fără muniţie. Strauss le-a împărţit şi, fireşte, şi-a oprit trei pentru el şi le-a pus la centură, întărind prin aceasta şi mai mult impresia că el ar fi căpitanul hoţilor. Trombonistul său, un anume Sidel, un om extrem de puternic, a refuzat pistoalele oferite lui, explicând că el se bazează pe faptul că poate oricând să doboare 10 bandiţi din regiune cu trombonul său“. Urmarea acestor prefaceri ale ţinutei muzicanţilor este pe măsura aşteptărilor: „Aspectul cohortei straussiene care se compunea din 34 de muzicieni cu alură fioroasă, era atât de înfricoşător, încât ţăranii din satele de la drum fugeau sau se ascundeau când se deplasa banda, pentru că îi socoteau tâlhari de cel mai mare calibru. Între Câmpina şi Ploieşti au întâlnit membrii unei bande de hoţi autentici, cate au luat-o la goană foarte repede şi în panică, convinşi fiind că un grup rival mult mai puternic coborâse din munţi ca sa pună capăt acţiunilor lor în acea zonă“ [METZ, O călătorie: 67].

În cele din urmă, fiorosul alai ajunge la Bucureşti unde, „din punct de vedere financiar, au dus-o extrem de bine“. Cum se întâmplă însă mai întotdeauna, apar complicaţiile amoroase. Scenele în care Schani apare ca protagonist al unei idile eşuate par luate din opul Don Juanii de Bucureşti de Radu Ionescu, scene cu junele Colan şi madama Manomar. Aşa şi aici, „înclinaţiile dirijorului spre poveşti amoroase au adus turneului un sfârşit brusc şi, într-o anumită privinţă, şi tragic. O doamnă valahă de vază care s-a simţit irezistibil atrasă de chipeşul tânăr vienez şi-a dat întâlnire cu el în casa spălătoresei  unde i-a urmat însă şi soţul, un boier energic şi iute la mânie. Această persoană, cu totul nedorită acolo, era însoţită de o jumătate de duzină de servitori în ale căror mâini nemiloase a fost încredinţat nefericitul muzician, în timp ce soţul însuşi şi-a bătut soţia, cu o cravaşa pentru câini, mai-mai s-o omoare“ [METZ, O călătorie: 67].

 

Invitați 2019

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.