Ce a citit DELIMIR REŠICKI la FILTM 5

DELIMIR REŠICKI, Selecție de poeme, Traducere în limba română de Borco Ilin
© Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara

CASA DIN CĂRĂMIDĂ CALDĂ ŞI ŢIGLĂ
Ceva vreme înainte de născare
practicam o meserie
cam ciudată.

Mai exact, mergeam
din prag în prag
şi ceream drept cadou măcar o cărămidă
sau o bucată de ţiglă
care se înveleau cândva în pânză albă
după ce erau bine încălzite
şi i se puneau în pat sub picioare
celui pătruns de frig
ca să-l încălzească.

Cărămida îşi păstra căldura până dimineaţa.

Din aceste cărămizi şi ţigle
am vrut într-o zi să construiesc o casă,
pentru tine şi pentru mine.

Oamenii au fost care cum,
unii ofereau câte o cărămidă, câte o ţiglă
fără să pună niciun fel de întrebări
alţii au comentat,
au înjurat, au bătut şi au scuipat
unii au zis să nu le mai apar
în faţa ochilor vreodată
unii se mirau
şi spuneau
că nu sunt
nici om, nici animal
nici ceva altceva
nici una, nici a doua, nici a treia

Alţii-mi spuneau
că pot să rămân cât vreau
că pot dormi în şopron sau în grajd
unii doar îmi zâmbeau cu milă şi nu întrebau
de ce am nevoie fix de acest tip de cărămidă
şi fix de acest tip de ţiglă.

Apoi m-am născut
înainte de soroc,
nimic deosebit, o săptămână, două,
cel mult trei înainte de soroc
la unu după-amiază
nimeni nu mai ţine minte exact
şi n-am ajuns să construiesc casa.

N-am mai putut s-o găsesc
n-am putut să-mi amintesc câtuşi de puţin
unde anume trebuia să-mi construiesc casa.

Pe la capătul tinereţii
am încetat s-o mai caut.

N-am mai construit vreodată nimic
nici un singur prag, nici un singur perete.

Şi când întâlneam ceva
sau pe cineva asemenea mie
îmi strângeam boarfele
şi dispăream.

De fapt

Oră de oră
zi cu zi
an de an
vorbeam şi priveam
din ce în ce mai puţin.

Şi nici pe tine, hoinărind aşa

de la sat la oraş
de la oraş la sat
de la graniţă la graniţă
de la pustă la şi mai îndepărtată pustă

şi mai departe

n-am reuşit nicicând
să te cunosc mai bine
şi să-ţi arăt poate cândva
ceea ce undeva sigur
a mai rămas şi astăzi
din casa noastră.

BARANJA, VÂNĂTORII ÎN IARNĂ
Plecaţi, pentru totdeauna.
Nu mai dărâmaţi stânele vechi.
Nu mai îngrădiţi terenuri de vânătoare închiriate.

Cerbul trecea pe acolo
pe aceeaşi potecă
sute de ani la rând.

Ieri, pe când mergeam cu bicicleta,
am văzut unul, mort,
cu ţeasta însângerată, cu siguranţă
a încercat şi a tot încercat să găsească
prin sârma ghimpată poteca veche.

În aceleaşi seri, aceleaşi dimineţi
aceleaşi zori şi aceleaşi amurguri
în care iarna se-ntorceau în sat
prin zăpadă, într-un tablou, vânătorii lui Bruegel.

Ore-n şir am tot stat şi am stat în faţa tabloului
la Kunsthistorisches Museum în Viena.

Chiar de sunt preţ de o singură zi acolo
pentru asta trebuie să găsesc ceva timp.
Într-o după-amiază picioarele
mi s-au desprins de pământ şi s-a deschis uşa
a tot ceea ce a fost în viaţa mea vreodată
acoperit cu zăpadă.

În colţul stâng al tabloului ignatul e în toi.

Vânat mărunt, abia câte o vulpe atârnată
pe parul purtat pe umăr de un vânător.

Şi câinii care li se tot foiesc pe la picioare.

În fundal sunt piscuri albe de munte
în văzduh sunt nişte păsări stranii
sub ele sunt patinatorii pe gheaţă
care se bucură de ultimele raze de lumină diurnă.

A fost suficient un singur pas mărunt
să mă apropii insesizabil de acel tablou
şi să mă pierd pe veci în acel spaţiu
de care îmi era teamă să mă apropii
tocmai pentru că e atât de perfect, de împăcat
încât nu mă apropiam prea mult
deşi parcă simţeam că am în mâini
patinele pentru gheaţa nocturnă.

Ceva îmi spunea
că ar trebui în altă parte
să-mi caut vânătorii
care vânează ani în şir din priviri
alte peisaje iernatice.

În Baranja, să pornesc cu ei în zori sau în amurg
pe câmpuri viscolite zile-n şir
să fiu măcar şi un martor mut
al urmelor lăsate de cei vii şi morţi
care încercau cu atâta speranţă să dea de noi
să ne găsească
îngheţaţi lângă sârma ghimpată.

ANGELUS NOVUS
Una dintre cele mai şocante descoperiri
ale copilăriei mele a fost când am aflat
că Al Doilea Război Mondial s-a încheiat
doar cu cincisprezece ani înainte de a mă naşte eu, în 1960.

Cu şaptesprezece ani înainte
a fost închis lagărul Treblinka,
în urma unei răscoale a deţinuţilor.

Conform unor date,
la 11 mai 1960
Adolf Eichmann a fost răpit şi dus cu avionul
în Israel la tribunal.

A fost acuzat de
moartea a şase milioane de evrei.

Pe vremea aceea aveam
ceva mai mult de trei luni.

Când a fost spânzurat în Israel, aveam doi ani.

Mulţi ani mai târziu,
la mâna aşa-numitului public
foarte doritor de senzaţii
în de-ale fotbalului sau în de-ale filosofiei
au ajuns „Caietele negre”
ale filosofului care a ştiut ca nimeni altul
înainte de el sau după el
poate doar cu excepţia lui Nietzsche
să scrie despre artă,
mai ales despre poezie.

Dacă ar fi să credem,
după război, filosoful a corespondat
şi s-a împrietenit cu Paul Celan
iar Hannah Arendt i-a fost, zice-se, amantă.

În „Caietele negre”
nici nu s-a sinchisit să taie
notoriile fraze antisemite.

Nu şi-a cerut scuze cuiva vreodată.

Câţiva ani după
capitularea finală a celui de-al Treilea Reich,
groaznic de multe fetiţe germane,
fete şi femei şi-au pierdut viaţa
în timp ce erau violate.

„Du-te la Hitler al tău”
i-a spus învăţătoarea mamei mele
când a intrat în clasă cu ceilalţi copii
la şcoala din sat,
după Al Doilea Război Mondial.

Apoi, mai mult de jumătate din familia ei
a fost ucisă prin lagăre, de data asta
pentru nemţi, aşa-numiţii volksdeutscheri care au rămas
şi au crezut că nu vor păţi nimic
pentru că nu au avut nimic în comun
cu toate acele atrocităţi.

În ziua de astăzi regret enorm
că am văzut Dresda doar pe timp de noapte.

În maşină am fost Mariţa, Seid,
Igor şi cu mine, făceam glume
pe seama unui pod din Praga.

În ziua următoare
a trebuit să părăsim
oraşul care după război
a rămas doar o ruină.

Poate că ar trebui, în acest loc
să citez orice din W. G. Sebald.

Să mai citesc o dată ceva despre cei
care au rătăcit după războaie o viaţă întreagă
în căutarea unui sine mai real.

Cu zece minute înainte de a muri
mama a ieşit în curte
să le arunce panseluţelor ei curajoase
o ultimă privire.

În clipa aceea
cineva a scris în caiet
prima literă
pe o foaie albă, imaculată.

Închide ochii, respiră încet şi adânc
şi concentrează-te
asupra unei singure litere,
în scurt timp, în jurul ei, în întuneric,
vei vedea o văpaie albă, curată.

Îmbăiază-te în ea.

În fiecare zi.

În acelaşi an în care m-am născut,
Boris Moruna a emigrat din Iugoslavia.

Cândva am petrecut
două nopţi albe de iarnă la Osijek,
o dată am cumpărat împreună scoici
pe un iaht, la Rovinj.

Boris mi le-a arătat imediat pe acelea
în care se aud toate oceanele şi toate mările.

În toamna lui 1940, douăzeci de ani înainte de a mă naşte,
Walter Benjamin şi-a curmat viaţa
în împrejurări încă neelucidate.

În primăvara aceluiaşi an, de asemenea, se presupune
că a scris „Teze asupra filosofiei istoriei” în care
apare şi celebra „Angelus Novus” a lui Klee
despre aşa-zisul înger al progresului, înger al istoriei.

Oare Angelus Novus mai există?

Oare încă mai are
şi gura şi ochii
aşa de căscaţi?

Oare va avea vreodată parte de un dram de odihnă
pentru că, deşi voia din toată inima
de când e pe acest pământ să rămână
aproape de suferinţele şi destrămările acestei lumi,
purtat de neînduplecate vânturi cereşti
care băteau direct din viitor, de furtuna din rai
care i-a forţat aripile,
a fost nevoit să meargă mai departe
cu faţa întoarsă spre trecut
şi spre ruinele care au crescut până la ceruri
pe care ilustrul filosof călca
împreună cu ceilalţi.

Şi fiecare a fost absolut singur, fiecare
cu caietul lui negru.

Acele siluete îşi tot
legau la ochi şi dezlegau
baticuri din noroi şi sânge
prin Europa
să se protejeze de fum
otravă şi vârtejuri de foc
care se aprindeau din senin
şi pe cer şi pe pământ
până ce nimeni nu mai vedea nimic
şi, măcar până nu se liniştesc apele,
Angelus s-a decis pentru prima oară
de când există să spună ceea nu ar fi avut voie
chiar cu preţul pierderii rangului superior:

„Buzele-mi sunt obosite şi fără de cuvinte
iar ochii-mi mari îmi sunt de mult căscaţi,
sunt orb şi nu mai văd nimic
furtuna s-a domolit şi din rai abia dacă adie vântul
care mă mâna dintotdeauna
tot mai departe şi mai departe în viitorul
care e de mult pierdut în labirintul
cel fără de ieşire
şi nimeni nu mai ştie, nici măcar eu
unde e prima piatră din ruine.”

CADENŢĂ
De când e lumea şi înainte de ea
el stă acolo, în depărtare, intangibil şi singur
nălucă sau realitate
în nisip şi în spuma mării
veşnic cu faţa spre soare
frumos şi amar ca moartea
precum o migdală în miere
după durere şi foame.

Ciuma pluteşte cu serenitate
pe canalele întunecate ale Veneţiei.

Moartea şi-ar dori ca el să-i fie vâslă.

Şobolanii mişună printre corsete şi rochii
devorează vechi medalioane cu fotografii ascunse,
bijuteriile, argintul, aurul alb
broşele, brăţările şi vechile medalii de onoare.

Chiar acuma se schimbă lumile

În timp ce se adună cadavrele de pe străzi
şi sunt incendiate pe ruguri comune.

Buza superioară îmi stă în ceea ce va veni
cea inferioară în ceea ce tocmai pleacă în neant
în Polonia, în şleahta de demult
din visele care nu se ţin minte.

Ai spus hai, hotărăşte-te odată,
trenurile nu vor aştepta la nesfârşit
şi ştii că asta
n-a fost vreodată punctul meu forte
şi ştii că asta a fost pentru mine, cel puţin,
dintotdeauna imposibil.

De când e lumea şi înainte de ea
Taggia stă singur în spuma acelei
mări a după-amiezii târzii.

Moartea şi-ar dori ca el să-i fie vâslă
însă nici nu vede din spate locul acela
la care el, veşnic blocat în timp
se uită cu răbdare cu mâna streaşină la ochi
apărându-se de soarele încă puternic
şi de reflecţiile lui încă orbitoare
în apa mării de la Lid.

Arată cu mâna ceva spre cer.

Mareea scaldă în rouă nisipul uscat
marea e tot mai zgomotoasă
cerul coboară pe agevele de la hotel
vântul întinde până la pleznire pânza
umbrelelor de soare şi a scaunelor de lemn
de pe plajă.

Un crab încearcă
să găsească orice fel de adăpost
pe marginea mării agitate
de la Taggia.

SUFLETUL, RINGHIŞPILUL ŞI SLAVA RASHKAY
lui Nika Radas
„Este imposibil de luptat împotriva alegerilor sufletului.” (Witold Gombrowicz)

Oare cine mai ştie ceva despre
ceea ce ştiu eu de mult atât de bine?

Nu mai hoinăresc pe marginea chiar oricărui pustiu.

Nu mai rătăcesc
aşa cum o făceam cândva
prin ceţuri şi mlaştini.

Încerc să dorm mai mult, să nu văd, să nu aud
s-a dus vremea când am fost câte puţin al tuturora.

Nu mai vreau să mai zic ceva despre ceea ce
am văzut pe chipurile tuturor celor
care nu aveau nimic în afară de mine.
Un ringhişpil se învârte exact în clipa asta
pe terenul de fotbal pustiu
al unui sat, undeva

Nu e nimeni în afară de mine pe aceste scaune
care atârnă de lanţurile de fier.

Proprietarul acestui luna-parc pentru chirvai
priveşte scaunele goale
cum se rotesc din cerc în cerc
şi învârte din nou manivela motorului,
din nou şi din nou.

În curând va ploua.

Încet, încet, a început să se dilească
de la alcoolul ieftin pe care îl cumpără
pe bani mărunţi din satele tot mai pustii.

Nu te poţi împotrivi alegerii făcute
a scris cineva atunci când nu am avut de ales.

Zbor pe aripile corbului.

Mor şi mă nasc din coaja de ou în cuibul în flăcări.

Nimeni nu a văzut
ce am scris
pe pereţii camerei
în care a dormit Slava Rashkay.

Sunt cu ea, acolo unde înflorea vara trecută
nufărul alb, acuma e numai zăpadă.

Ne uităm de la fereastră

cum ninge abundent din nou

şi râdem

râdem îndelung.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.