Ce a citit Iuri Andruhovîci la FILTM, ediţia 2013

Iuri ANDRUHOVIC, fragment din „Lexiconul orașelor de suflet”

Traducere din limba ucraineană de Corneliu Irod   

Copyright © Headsome Communication, pentru prezenta versiune românească

               

 Lviv, întotdeauna. Orașul-port

Cîndva îl numisem orașul-corabie, acum am să-i zic doar radă.
Adică, hai să fie aici ţărmul, poate estuarul unui fluviu, o împărăţie a apelor, un acostament, docuri, transbordări de mărfuri și pasageri, macarale, șlepuri și locuri de pierzanie.
Stanislaw Lem, în „Cetatea înaltă”, menţionează biroul companiei de navigaţie „Kunard Lain” cu machete de nave oceanice în fiecare fereastră („Lusitania”, „Mauritania”). El se afla în Lvivul interbelic al lui Lem (care pe atunci încă nu era al lemkylor), pare-se, pe strada Slowacki. Ar fi interesant de aflat cînd a dispărut – în 1939 oare?
În orice caz, din acel moment, Lvivul a încetat să mai fie un port evident, devenind unul ascuns. Căci a nu fi port pentru el e imposibil – așa fusese dorinţa întemeietorilor lui, care căutaseră cîteva secole un loc taman la mijlocul distanţei dintre Marea Baltică și Marea Neagră.
De aceea pe clădirile lui sunt atîţia delfini. Ei ocupă locul doi (pe primul e leul) între vechile embleme care decorează orașul. Poate ei sunt cei care au atribuit orașului acel caracter deosebit de rece și alunecos. Cu fotografiile lor s-ar putea face un întreg album. Ei ar putea popula o adevărată mare fotografică.
Despre anghilele de Atlantic ajunse în rîul subteran al canalizării orașului  s-ar putea scrie un roman: drumul anghilei dinspre Marea Sargaselor spre lacurile Șatskyi, bazinul Bugului și al Poltavei și înapoi în ocean – ar fi o a doua „Odisee” sau încă un „Ulise”. Smăcar uniște versuri ca acestea:

Asta ni se pare absolut incredibil –

Opera din Lviv se înălţa
chiar deasupra rîului abia încorsetat în zid;
pînă la un punct,
ea poate fi considerată
un gigantic cavou fluvial
sau chiar un mausoleu.
Însă în acest caz,
cei mai sensibili dintre muzican
ţi,
ajun
și în fosa orchestrei,
nu se poate să nu audă
(de aceea se
și zice că au ureche)
cum, prin bezna sufocantă a conductelor,
umplîndu-le cu freamăt
și vuet,
aproape ca un geamăt, tot acelea
și anghile
se avîntă în unica direc
ţie posibilă,
cea atlantică.
Se
știe că anghilele sunt capabile să supravieţuiască
chiar
și-n conductele de canalizare,
oferind astfel locuitorilor ora
șului
nu numai speran
ţă,
dar
și un exemplu.

Uneori poate părea că Lvivul este mai înainte de toate un oraș subteran. Adică ceea ce are el mai autentic continuă o încordată existenţă undeva în adînc, sub noi. Fosa orchestrei operei e, în acest caz, ceva asemănător spaţiului de tranziţie, o sală de așteptare sau una de primire, mai jos de care sunt doar apele Styxului.
Ai să te însori peste două mări, dar n-ai să ajungi la ele niciodată. Lvivul „dintre mări” a devenit cel „fără de mare”. În anii ʼ80, la mijlocul fiecărui iulie, într-un bahic ritual nocturn, obișnuiam să bîntuim curţile, de-a lungul vechii străzi Na Rurah, străduindu-ne în ciuda întunericului să dibuim vestigii ale morilor de apă și ale vechiului acostament. Simţeam miros de apă și nămol și se părea că imediat vom vedea Voloskyi mistok și statuia Sfîntului Ioan, vom trece pe celălalt mal și ne vom ascunde în stufărișurile lui. Mici veliere negustorești din Gdansk și Lȕbeck alunecau fără zgomot pe lîngă noi pe statornicita cale Poltava-Bug-Narev-Visla-Baltica. Sarea mergea la schimb cu chihlimbarul, iar ienupărul carpatin cu condimentele caraibiene. Măreţul trecut maritim al Lvivului nu putea ţine pasul cu noi și rămînea mult în urmă.
Nostalgia acestui trecut mai are încă ecou: de pildă, în numele străzii Ceornomorska din chiar centrul Orașului Străvechi. Nu Vechi, ci Străvechi – cel care în preajma Pieţii Vechi primește strada Rybna.
Lvivul nemaritim a ajuns un loc arid. Apa a devenit o dramă și o fatalitate. Existenţa a devenit subzistenţă, o luptă dezolantă cu apele uzate și cu lăturile, așteptînd și trăgînd cu urechea: cînd o să dea, cînd o să deschidă și, în sfîrșit – picurarea lentă a orelor și anilor, între munţi de vase nespălate și scrumiere prea pline, cu piatra în gît și nisipul în dinţi. Viaţa a devenit o agonie într-un așternut niciodată spălat și lipicios. Duhoarea a devenit un element al traiului, de care nu poţi scăpa, a pătruns în locuinţe, ca în celulele pușcăriașilor și nu le-a mai părăsit.

Tocmai la Lviv am înţeles pentru prima dată sensul expresiei „a prinde apă”. Aceasta era într-adevăr o prindere, o veșnică umplere a căzilor care aveau dîre de rugină pe pereţi, cu găleţi și lighene pline ochi și înșirate peste tot. Era o vînare a apei și apoi reţinerea ei în captivitate. Iar după aceea, eliberarea ei – în jos, în canalizare, la anghile și șobolani, în portul subteran al marelui fluviu, acasă.

Orașul-răscruce

Acest sens se referă nu numai la întretăierea spaţiilor, dar și a timpurilor. Așadar, răscrucea este de asemenea și o stratificare. Enumerarea vechilor drumuri comerciale, care într-un fel sau altul atingeau Lvivul, n-ar încăpea în paginile acestei cărţi. Lvivul a fost născocit nu numai în mijlocul veacurilor, ci și în mijlocul întinderilor de pămînt. Negustorimea Europei se deplasa prin el spre Asia, iar negustorimea Asiei spre Europa, cu toate că în acele vremuri nu se știa de Europa și cu atît mai puţin de Asia, ci doar de Lumea Veche. De fapt, tocmai existenţa Lvivului a determinat împărţirea ulterioară în Europa și Asia.
Orașul fusese așezat atît de fără cusur, încît nici caravanele dinspre Britania spre Persia, și nici cele dinspre Coreea spre Portugalia nu-l puteau ocoli. Pentru a ajunge de la Moscova la Roma și de la Amsterdam la Bombay trebuia să treci prin el. Unii călători nu se opreau doar în acest punct de răscruce ci brusc hotărau să rămînă în el pentru totdeauna. Printre aceștia, nu numai negustori, dar și muzicanţi ambulanţi, misionari, dezertori din majoritatea armatelor, spioni, prezicători, cărturari, învăţători, tămăduitori, evadaţi din pușcării și fugari liberi. Am încercat odată să fac o enumerare a tuturor acestora, însă am fost nevoit să mă opresc, dîndu-mi seama că șirul lor e nesfîrșit.
La mijlocul secolului al XIX-lea, ingineri de frunte austrieci alegeau fără ezitare locul ca staţie feroviară principală. Gara fusese înălţată pe linia cumpenei apelor, care însemna o altitudine de 316 metri deasupra nivelului ambelor mări de aici. Deși cuvîntul „cumpănă” indică separarea și împărţirea, eu aș vrea să plec din nou de la contrariu. Cumpăna apelor, această cută geologică, poate fi imaginată nu numai ca un tiv, dar și ca o cusătură. Aceea care coase la un loc, apropie, unește.
De aceea Lvivul (despre asta am mai scris) este rezultatul efortului comun atît al Apusului, cît și al Orientului. Acum aș adăuga că, de asemenea, și al Nordului și al Sudului.

În roman, acest lucru poate fi redat cel mai bine, arătînd cum niște ciudaţi negustori metafizici, luînd loc în niște cîrciumi universale din Lviv, povestesc, pe rînd, despre cele mai îndepărtate lumi. Stau în cerc și, fiecare, cînd îi vine rîndul, preia povestirea celui de dinaintea lui, agăţîndu-se de vreunul dintre motive. Important este ca acest lanţ al povestirii să nu se întrerupă. De cum s-ar întîmpla asta, totul ar dispărea, s-ar spulbera, s-ar împrăștia. În felul acesta, romanul nu ar avea nici cap, nici coadă, el ar putea fi citit din orice punct, important fiind încheierea unui ciclu și începutul unei alte istorii. În vreme ce cititorul parcurge cercul, unii dintre povestitori au plecat încotrova cu istoriile lor cu tot, iar în locul lor au apărut alţii. Un astfel de roman poate cuprinde în el totul – cum Lvivul îl poate cuprinde și pe el. Titlul romanului – „Rotaţii”.

Orașul-circ

Orice intersecţie atrage spectacole ciudate (așa-numitele reprezentaţii extraordinare) și oameni ciudaţi. Orașul Lviv nu doar atrage – el pur și simplu absoarbe.
Începutul l-au făcut cerșetorii și calicii. Îndeplinind parcă o misiune secretă, în decursul primelor cîteva secole, ei au sosit la Lviv în număr atît de mare, încît autorităţile orașului au fost nevoite să le atribuie întregul Deal al Calicilor, unde erau găzduiţi în cuști liliputane (iarna, erau preluaţi de mănăstiri și spitale). Duminica și de sărbători, li se ofereau mese, din partea orașului, însoţite neapărat de cîteva butoaie de vin valah, îndulcit cu spirt. Recunoscători, cerșetorii organizau orășenilor, în schimb, procesiuni cu paiaţe și măscărici („manifestările calicilor”), iar în Piaţa Ferdinand caraghioase dansuri ale ologilor. Nu mai puţin distractive erau și concertele milogilor („corurile moșilor obidiţi”), cu acompaniamentul cvartetului de violoniști orbi, ajutat de o orgă portativă, un trofeu de pe vremea bătăliei de la Grȕnwald.
Secolele de aur ale Lvivului coincid cu epoca marilor descoperiri geografice, cînd locuitorii Lumii Vechi au constatat cu stupoare cît de exotică era viaţa reală. Atunci, sub zidurile orașului, au început să apară primii manageri, cu ale lor minuni la vedere. Unul ducea într-o cușcă pe roţi un indian sălbatic, altul o pereche de lemuri, iar altul – un furgon plin cu minereuri, moluște și embrioni. Pe la sfîrșitul secolului al XVI-lea, printr-un ordin executoriu special, li se permisese intrarea în oraș. Cît privește menajeriile ambulante, lor li s-a atribuit, ceva mai tîrziu, un spaţiu mare, la Pohuleanka (atunci încă nu era parc, ci pădure pre-orășenească). Acolo își puteau adăpa animalele, la izvoarele Poltavei, mai exact, la afluentul său Pasika. Începînd cu al doilea sfert al secolului al XVII-lea, Pohuleanka, precum o junglă tropicală, se umple de răgetele și ţipetele sutelor de vieţuitoare fantastice. Hipopotamii, elefanţii și rinocerii calcă și distrug complet poienile ei verzi. Panterele și gheparzii sar prin copaci. În vîrfurile copacilor, papagalii și maimuţele încing ore în șir certuri asurzitoare.

Cam în același timp, aproape de mijlocul veacului al XVII-lea, ajunge la Lviv, pentru întîia oară, circul ambulant „Vagabundo” – o trupă internaţională extraordinar de colorată, cuprinzînd tot felul de ciudăţenii. De atunci, timp de trei sute de ani, n-a mai părăsit perimetrul Europei Centrale, obișnuind, ce-i drept, să dispară uneori pentru decenii întregi. Tot ce știm despre „Vagabundo”  poate fi expus în cîteva propoziţii. Structura sa era una dinastică –toţi directorii săi au purtat secole întregi același nume. Ei erau numiţi de un Investor, persoană pe care nimeni nu o vedea niciodată: se zice că acesta ar fi condus totul, locuind, fără a-și părăsi bîrlogul, undeva în cantonul elveţian Wallis, în patria meseriei de circar. Ultimul dintre directori, Ananda, a înfăptuit o răsturnare nemaiauzită și, înlăturîndu-l pe Investorul de atunci, a preluat personal conducerea circului. Întîmplarea a avut însă loc în ajunul falimentului total, cînd întreaga trupă, pentru a se salva de represaliile politice, a trebuit să fugă peste ocean.

Romanul despre ultimii lor ani s-ar putea numi simplu – Circul „Vagabundo”.

El ar putea să înceapă așa: „Anomaliile bîntuiau lumea și cu niciun chip ele nu puteau ocoli Lvivul. Anomaliile erau atrase către cea mai mare anomalie care se numea Lviv.”.

Din „Cetatea înaltă” a lui Lem reiese că el îi văzuse pe ultimii mohicani de la „Vagabundo”. Își aduce aminte cum „prin curţile acelor vremuri mișunau numeroși prestigitatori, înghiţitori de flăcări, acrobaţi, cîntăreţi și muzicanţi, precum și flașnetari adevăraţi, dintre care mulţi aveau cîte un papagal care extrăgea hîrtiuţa cu prezicerea”. Fapt e că în perioada descrisă de Lem mulţi dintre actori părăsiseră circul.

Impostorii care plecaseră și despre care este vorba în roman au pus mîna pe arhiva circului care cuprindea:
instrucţiuni de magie cu privire la spectacolele cu magie și hipnotism;
planurile secrete ale comunicaţiilor subterane din închisori, mănăstiri, fortăreţe și bănci din cele mai importante orașe;
zeci de mape, artizanale și tipărite, cu menţionarea locurilor unde sunt îngropate cele mai faimoase comori;
mii de pagini compromiţătoare despre personalităţi de frunte, administrative și politice, din toate epocile;
alte secrete – ca de pildă, baghete magice, discuri de ebonită cu vocile spiritelor, oglinzile vrăjitoarelor în care pot fi văzute jocuri pornografice, rădăcini de mandragoră, culese sub spînzurătorile de pe dealul Hytsliv.

Toată arhiva circului „Vagabundo” încape într-o valiză. Se înţelege că această valiză e cea mai preţioasă din lume.

Aici se cuvine să amintim din nou mărturia lui Lem care scrie despre „circurile miniaturale ambulante, de la intrarea de serviciu, care puteau încăpea cu recuzită cu tot, (florete, haltere, sabia de înghiţit) într-o singură și foarte jerpelită valiză din imitaţie de piele”. De altfel, eu însumi am văzut asemenea valize, la sfîrșitul anilor ʼ60. Pe atunci însă, doar nebunii aveau astfel de valize.

Firește că valiza cu arhiva era cea mai vînată. Cel puţin patru tabere se străduiesc să pună mîna pe ea. Acestea sunt: serviciul de securitate, un birou de detectivi particulari, un brahman-vizionar și urmașii primului Investor. Impostorii, care de fiecare dată reușesc să scape și să-și piardă urma, în cele din urmă se încurcă atît de rău în acţiunile lor conspirative, încît pierd valiza, la groapa de gunoi a orașului, nu departe de Zbyranka și Hrybovyci, unde va fi sfîșiată de cerșetori.

În roman, orașul se transformă într-un spectacol nesfîrșit de hipnoză cu tot felul de atracţii suspect de ieftine și democratice, cu orchestre în parc, jazz, primul film sonor și păpuși mecanice. Un carusel ameţitor, un castel cu fantome, un butoi de rîs, oglinzi deformante, nenumărate chioșcuri și cabinete, în care sunt cumpărate sufletele naive și fermecate ale proletariatului preorășenesc.
În ultima scenă, aflăm că circul e unul de purici, iar toate peripeţiile din roman nu sunt decît halucinaţiile unui școlar bolnav de scarlatină, care, chiulind de la lecţii, obișnuia să se ducă la parcul de distracţii și să asiste la un număr de dresură cu purici.
Cîndva îl numisem orașul-corabie, acum am să-i zic doar radă.

Adică, hai să fie aici ţărmul, poate estuarul unui fluviu, o împărăţie a apelor, un acostament, docuri, transbordări de mărfuri și pasageri, macarale, șlepuri și locuri de pierzanie.

Stanislaw Lem, în „Cetatea înaltă”, menţionează biroul companiei de navigaţie „Kunard Lain” cu machete de nave oceanice în fiecare fereastră („Lusitania”, „Mauritania”). El se afla în Lvivul interbelic al lui Lem (care pe atunci încă nu era al lemkylor), pare-se, pe strada Slowacki. Ar fi interesant de aflat cînd a dispărut – în 1939 oare?
În orice caz, din acel moment, Lvivul a încetat să mai fie un port evident, devenind unul ascuns. Căci a nu fi port pentru el e imposibil – așa fusese dorinţa întemeietorilor lui, care căutaseră cîteva secole un loc taman la mijlocul distanţei dintre Marea Baltică și Marea Neagră.

De aceea pe clădirile lui sunt atîţia delfini. Ei ocupă locul doi (pe primul e leul) între vechile embleme care decorează orașul. Poate ei sunt cei care au atribuit orașului acel caracter deosebit de rece și alunecos. Cu fotografiile lor s-ar putea face un întreg album. Ei ar putea popula o adevărată mare fotografică.

Despre anghilele de Atlantic ajunse în rîul subteran al canalizării orașului  s-ar putea scrie un roman: drumul anghilei dinspre Marea Sargaselor spre lacurile Șatskyi, bazinul Bugului și al Poltavei și înapoi în ocean – ar fi o a doua „Odisee” sau încă un „Ulise”. Smăcar uniște versuri ca acestea:

Asta ni se pare absolut incredibil –

Opera din Lviv se înălţa
chiar deasupra rîului abia încorsetat în zid;
pînă la un punct,
ea poate fi considerată
un gigantic cavou fluvial
sau chiar un mausoleu.
Însă în acest caz,
cei mai sensibili dintre muzican
ţi,
ajun
și în fosa orchestrei,
nu se poate să nu audă
(de aceea se
și zice că au ureche)
cum, prin bezna sufocantă a conductelor,
umplîndu-le cu freamăt
și vuet,
aproape ca un geamăt, tot acelea
și anghile
se avîntă în unica direc
ţie posibilă,
cea atlantică.

Se știe că anghilele sunt capabile să supravieţuiască
chiar
și-n conductele de canalizare,
oferind astfel locuitorilor ora
șului
nu numai speran
ţă,
dar
și un exemplu.

Uneori poate părea că Lvivul este mai înainte de toate un oraș subteran. Adică ceea ce are el mai autentic continuă o încordată existenţă undeva în adînc, sub noi. Fosa orchestrei operei e, în acest caz, ceva asemănător spaţiului de tranziţie, o sală de așteptare sau una de primire, mai jos de care sunt doar apele Styxului.

Ai să te însori peste două mări, dar n-ai să ajungi la ele niciodată. Lvivul „dintre mări” a devenit cel „fără de mare”. În anii ʼ80, la mijlocul fiecărui iulie, într-un bahic ritual nocturn, obișnuiam să bîntuim curţile, de-a lungul vechii străzi Na Rurah, străduindu-ne în ciuda întunericului să dibuim vestigii ale morilor de apă și ale vechiului acostament. Simţeam miros de apă și nămol și se părea că imediat vom vedea Voloskyi mistok și statuia Sfîntului Ioan, vom trece pe celălalt mal și ne vom ascunde în stufărișurile lui. Mici veliere negustorești din Gdansk și Lȕbeck alunecau fără zgomot pe lîngă noi pe statornicita cale Poltava-Bug-Narev-Visla-Baltica. Sarea mergea la schimb cu chihlimbarul, iar ienupărul carpatin cu condimentele caraibiene. Măreţul trecut maritim al Lvivului nu putea ţine pasul cu noi și rămînea mult în urmă.

Nostalgia acestui trecut mai are încă ecou: de pildă, în numele străzii Ceornomorska din chiar centrul Orașului Străvechi. Nu Vechi, ci Străvechi – cel care în preajma Pieţii Vechi primește strada Rybna.

Lvivul nemaritim a ajuns un loc arid. Apa a devenit o dramă și o fatalitate. Existenţa a devenit subzistenţă, o luptă dezolantă cu apele uzate și cu lăturile, așteptînd și trăgînd cu urechea: cînd o să dea, cînd o să deschidă și, în sfîrșit – picurarea lentă a orelor și anilor, între munţi de vase nespălate și scrumiere prea pline, cu piatra în gît și nisipul în dinţi. Viaţa a devenit o agonie într-un așternut niciodată spălat și lipicios. Duhoarea a devenit un element al traiului, de care nu poţi scăpa, a pătruns în locuinţe, ca în celulele pușcăriașilor și nu le-a mai părăsit.

Tocmai la Lviv am înţeles pentru prima dată sensul expresiei „a prinde apă”. Aceasta era într-adevăr o prindere, o veșnică umplere a căzilor care aveau dîre de rugină pe pereţi, cu găleţi și lighene pline ochi și înșirate peste tot. Era o vînare a apei și apoi reţinerea ei în captivitate. Iar după aceea, eliberarea ei – în jos, în canalizare, la anghile și șobolani, în portul subteran al marelui fluviu, acasă.

Orașul-răscruce

Acest sens se referă nu numai la întretăierea spaţiilor, dar și a timpurilor. Așadar, răscrucea este de asemenea și o stratificare. Enumerarea vechilor drumuri comerciale, care într-un fel sau altul atingeau Lvivul, n-ar încăpea în paginile acestei cărţi. Lvivul a fost născocit nu numai în mijlocul veacurilor, ci și în mijlocul întinderilor de pămînt. Negustorimea Europei se deplasa prin el spre Asia, iar negustorimea Asiei spre Europa, cu toate că în acele vremuri nu se știa de Europa și cu atît mai puţin de Asia, ci doar de Lumea Veche. De fapt, tocmai existenţa Lvivului a determinat împărţirea ulterioară în Europa și Asia.

Orașul fusese așezat atît de fără cusur, încît nici caravanele dinspre Britania spre Persia, și nici cele dinspre Coreea spre Portugalia nu-l puteau ocoli. Pentru a ajunge de la Moscova la Roma și de la Amsterdam la Bombay trebuia să treci prin el. Unii călători nu se opreau doar în acest punct de răscruce ci brusc hotărau să rămînă în el pentru totdeauna. Printre aceștia, nu numai negustori, dar și muzicanţi ambulanţi, misionari, dezertori din majoritatea armatelor, spioni, prezicători, cărturari, învăţători, tămăduitori, evadaţi din pușcării și fugari liberi. Am încercat odată să fac o enumerare a tuturor acestora, însă am fost nevoit să mă opresc, dîndu-mi seama că șirul lor e nesfîrșit.

La mijlocul secolului al XIX-lea, ingineri de frunte austrieci alegeau fără ezitare locul ca staţie feroviară principală. Gara fusese înălţată pe linia cumpenei apelor, care însemna o altitudine de 316 metri deasupra nivelului ambelor mări de aici. Deși cuvîntul „cumpănă” indică separarea și împărţirea, eu aș vrea să plec din nou de la contrariu. Cumpăna apelor, această cută geologică, poate fi imaginată nu numai ca un tiv, dar și ca o cusătură. Aceea care coase la un loc, apropie, unește.

De aceea Lvivul (despre asta am mai scris) este rezultatul efortului comun atît al Apusului, cît și al Orientului. Acum aș adăuga că, de asemenea, și al Nordului și al Sudului.

În roman, acest lucru poate fi redat cel mai bine, arătînd cum niște ciudaţi negustori metafizici, luînd loc în niște cîrciumi universale din Lviv, povestesc, pe rînd, despre cele mai îndepărtate lumi. Stau în cerc și, fiecare, cînd îi vine rîndul, preia povestirea celui de dinaintea lui, agăţîndu-se de vreunul dintre motive. Important este ca acest lanţ al povestirii să nu se întrerupă. De cum s-ar întîmpla asta, totul ar dispărea, s-ar spulbera, s-ar împrăștia. În felul acesta, romanul nu ar avea nici cap, nici coadă, el ar putea fi citit din orice punct, important fiind încheierea unui ciclu și începutul unei alte istorii. În vreme ce cititorul parcurge cercul, unii dintre povestitori au plecat încotrova cu istoriile lor cu tot, iar în locul lor au apărut alţii. Un astfel de roman poate cuprinde în el totul – cum Lvivul îl poate cuprinde și pe el. Titlul romanului – „Rotaţii”.

Orașul-circ

Orice intersecţie atrage spectacole ciudate (așa-numitele reprezentaţii extraordinare) și oameni ciudaţi. Orașul Lviv nu doar atrage – el pur și simplu absoarbe.

Începutul l-au făcut cerșetorii și calicii. Îndeplinind parcă o misiune secretă, în decursul primelor cîteva secole, ei au sosit la Lviv în număr atît de mare, încît autorităţile orașului au fost nevoite să le atribuie întregul Deal al Calicilor, unde erau găzduiţi în cuști liliputane (iarna, erau preluaţi de mănăstiri și spitale). Duminica și de sărbători, li se ofereau mese, din partea orașului, însoţite neapărat de cîteva butoaie de vin valah, îndulcit cu spirt. Recunoscători, cerșetorii organizau orășenilor, în schimb, procesiuni cu paiaţe și măscărici („manifestările calicilor”), iar în Piaţa Ferdinand caraghioase dansuri ale ologilor. Nu mai puţin distractive erau și concertele milogilor („corurile moșilor obidiţi”), cu acompaniamentul cvartetului de violoniști orbi, ajutat de o orgă portativă, un trofeu de pe vremea bătăliei de la Grȕnwald.

Secolele de aur ale Lvivului coincid cu epoca marilor descoperiri geografice, cînd locuitorii Lumii Vechi au constatat cu stupoare cît de exotică era viaţa reală. Atunci, sub zidurile orașului, au început să apară primii manageri, cu ale lor minuni la vedere. Unul ducea într-o cușcă pe roţi un indian sălbatic, altul o pereche de lemuri, iar altul – un furgon plin cu minereuri, moluște și embrioni. Pe la sfîrșitul secolului al XVI-lea, printr-un ordin executoriu special, li se permisese intrarea în oraș. Cît privește menajeriile ambulante, lor li s-a atribuit, ceva mai tîrziu, un spaţiu mare, la Pohuleanka (atunci încă nu era parc, ci pădure pre-orășenească). Acolo își puteau adăpa animalele, la izvoarele Poltavei, mai exact, la afluentul său Pasika. Începînd cu al doilea sfert al secolului al XVII-lea, Pohuleanka, precum o junglă tropicală, se umple de răgetele și ţipetele sutelor de vieţuitoare fantastice. Hipopotamii, elefanţii și rinocerii calcă și distrug complet poienile ei verzi. Panterele și gheparzii sar prin copaci. În vîrfurile copacilor, papagalii și maimuţele încing ore în șir certuri asurzitoare.

Cam în același timp, aproape de mijlocul veacului al XVII-lea, ajunge la Lviv, pentru întîia oară, circul ambulant „Vagabundo” – o trupă internaţională extraordinar de colorată, cuprinzînd tot felul de ciudăţenii. De atunci, timp de trei sute de ani, n-a mai părăsit perimetrul Europei Centrale, obișnuind, ce-i drept, să dispară uneori pentru decenii întregi. Tot ce știm despre „Vagabundo”  poate fi expus în cîteva propoziţii. Structura sa era una dinastică –toţi directorii săi au purtat secole întregi același nume. Ei erau numiţi de un Investor, persoană pe care nimeni nu o vedea niciodată: se zice că acesta ar fi condus totul, locuind, fără a-și părăsi bîrlogul, undeva în cantonul elveţian Wallis, în patria meseriei de circar. Ultimul dintre directori, Ananda, a înfăptuit o răsturnare nemaiauzită și, înlăturîndu-l pe Investorul de atunci, a preluat personal conducerea circului. Întîmplarea a avut însă loc în ajunul falimentului total, cînd întreaga trupă, pentru a se salva de represaliile politice, a trebuit să fugă peste ocean.

Romanul despre ultimii lor ani s-ar putea numi simplu – Circul „Vagabundo”.

El ar putea să înceapă așa: „Anomaliile bîntuiau lumea și cu niciun chip ele nu puteau ocoli Lvivul. Anomaliile erau atrase către cea mai mare anomalie care se numea Lviv.”.

Din „Cetatea înaltă” a lui Lem reiese că el îi văzuse pe ultimii mohicani de la „Vagabundo”. Își aduce aminte cum „prin curţile acelor vremuri mișunau numeroși prestigitatori, înghiţitori de flăcări, acrobaţi, cîntăreţi și muzicanţi, precum și flașnetari adevăraţi, dintre care mulţi aveau cîte un papagal care extrăgea hîrtiuţa cu prezicerea”. Fapt e că în perioada descrisă de Lem mulţi dintre actori părăsiseră circul.

Impostorii care plecaseră și despre care este vorba în roman au pus mîna pe arhiva circului care cuprindea:

instrucţiuni de magie cu privire la spectacolele cu magie și hipnotism;
planurile secrete ale comunicaţiilor subterane din închisori, mănăstiri, fortăreţe și bănci din cele mai importante orașe;
zeci de mape, artizanale și tipărite, cu menţionarea locurilor unde sunt îngropate cele mai faimoase comori;
mii de pagini compromiţătoare despre personalităţi de frunte, administrative și politice, din toate epocile;
alte secrete – ca de pildă, baghete magice, discuri de ebonită cu vocile spiritelor, oglinzile vrăjitoarelor în care pot fi văzute jocuri pornografice, rădăcini de mandragoră, culese sub spînzurătorile de pe dealul Hytsliv.

Toată arhiva circului „Vagabundo” încape într-o valiză. Se înţelege că această valiză e cea mai preţioasă din lume.

Aici se cuvine să amintim din nou mărturia lui Lem care scrie despre „circurile miniaturale ambulante, de la intrarea de serviciu, care puteau încăpea cu recuzită cu tot, (florete, haltere, sabia de înghiţit) într-o singură și foarte jerpelită valiză din imitaţie de piele”. De altfel, eu însumi am văzut asemenea valize, la sfîrșitul anilor ʼ60. Pe atunci însă, doar nebunii aveau astfel de valize.

Firește că valiza cu arhiva era cea mai vînată. Cel puţin patru tabere se străduiesc să pună mîna pe ea. Acestea sunt: serviciul de securitate, un birou de detectivi particulari, un brahman-vizionar și urmașii primului Investor. Impostorii, care de fiecare dată reușesc să scape și să-și piardă urma, în cele din urmă se încurcă atît de rău în acţiunile lor conspirative, încît pierd valiza, la groapa de gunoi a orașului, nu departe de Zbyranka și Hrybovyci, unde va fi sfîșiată de cerșetori.

În roman, orașul se transformă într-un spectacol nesfîrșit de hipnoză cu tot felul de atracţii suspect de ieftine și democratice, cu orchestre în parc, jazz, primul film sonor și păpuși mecanice. Un carusel ameţitor, un castel cu fantome, un butoi de rîs, oglinzi deformante, nenumărate chioșcuri și cabinete, în care sunt cumpărate sufletele naive și fermecate ale proletariatului preorășenesc.

În ultima scenă, aflăm că circul e unul de purici, iar toate peripeţiile din roman nu sunt decît halucinaţiile unui școlar bolnav de scarlatină, care, chiulind de la lecţii, obișnuia să se ducă la parcul de distracţii și să asiste la un număr de dresură cu purici.

Invitați 2019

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.