Ce a citit Victor Erofeev la FILTM, ediţia 2013

Victor Erofeev, Akimuzii

Traducere din limba rusă de Vladimir Bulat

Copyright © Headsome Communication, pentru prezenta versiune românească

seara 1

 Partea întîi

Rusia pentru morţi

001.0

La Moscova nimeni nu are încredere în nimeni şi, din acest motiv, adesea se iscă încăierări. Bunăoară, stau la umbra unor brazi seculari care cresc pe strada Pliuşiha, la coada de la Casa de Economii, iar pe lîngă mine se tîrăsc agale, precum nişte melci, moscoviţii bătrîni. În sediul băncii este înghesuială, ca-n vremurile sovietice, iar în faţa mea un domn de vîrstă mijlocie, într-un sacou bej, o întreabă pe drăguţa duduie-operatoare:

– În ce dată suntem?
– Cinsprezece, i se răspunde.
– Şi ce lună?

Aceasta, fără urmă de uimire, ca şi cum nimeni nu este obligat să ştie în ce lună trăieşte, declamă:
– Noiembrie.
– Sunteţi sigură?
– Da.
– După părerea mea, este octombrie.
– Nu, noiembrie.
– Nu, octombrie. Eu ştiu mai bine. Octombrie este.
– Dvs. sunteţi octombrie, şi-a arătat colţii fata.

Iată, adineauri era amabilă, iar acum s-a enervat, faţa i s-a schimnosit şi deja nu mai este la fel de drăguţă. Dar domnul de vîrstă mijlocie nu remarcă furia ei, se întoarce spre mine, şi mă întreabă:

– Acum este octombrie sau noiembrie?
– Nu ştiu, îi răspund cu indiferenţă.

La Moscova, cel mai reuşit răspuns este considerat anume „nu ştiu”. Nu te încarci astfel cu nicio responsabilitate. Noi nu suntem nemţi, ca să ne putem lua responsabilitatea de a şti cu certitudine în ce lună trăim.

– Dar îmi spuneţi măcar dacă este toamnă sau iarnă? continuă să mă chestioneze bărbatul în sacou bej. Presimt că acesta încearcă să mă enerveze. Se prea poate să fie un nebun, încă neidentificat de medici, sau ieşit din minţi chiar acum, în faţa ochilor noştri, iar la noi, la Moscova, demenţi sunt mulţi, de aceea trebuie să ne comportăm cu prudenţă.

Poate că pentru unii e toamnă, iar pentru alţii, iarnă, răspund eu, aidoma unui filosof, pricepînd că în curînd va începe o încăierare, şi pregătindu-mi calea pentru a putea bate-n retragere. Domnişoara-operator îşi pierde cu totul răbdarea, îşi răsuceşte gîtul, astfel încît să încapă prin ghişeul îngust, prin care de-abia de se strecurau bancnotele, şi răcneşte,  înspre mulţime:

– Ce e astăzi la Moscova, octombrie sau noiembrie?

Un bătrînel răspunde:

– Depinde pe ce stil, pe cel nou sau cel vechi?
– Ce anume?

Fata este derutată: nu ştie nimic despre existenţa acestor calendare, nu-şi aminteşte de ce şi cînd a avut loc Revoluţia, şi aşteaptă lămuriri. Un alt domn de vîrstă mijlocie, cu un aspect de intelectual, dacă e să luăm în considerare frumosul său fular, a spus:

Stilul vechi era pînă la Revoluţie, iar acum nimeni nu se mai foloseşte de el. Spuneţi-ne mai bine ce este acum, octombrie sau noiembrie?

Dar bătrînelul şi-a plecat privirea, şi nu a răspuns nimic. Atunci a întrat în vorbă o femeie cu părul ca morcovul:

– Cum de nu vă e ruşine! Tocmai am venit de pe stradă. Acolo e octombrie!

Bătrînelul reacţionează:

– O să verific imediat. Şi ieşi pe uşă.

Oare nu e un veteran? Pînă mai deunăzi, la marile sărbători, prin Moscova îşi făceau apariţia diverşi bătrînei în pălării verzi sau chipiuri demodate, de producţie autohtonă, şi cu multe medalii lucioase-n piept. Aceştia sunt bravii luptători, care au zdrobit Germania şi au cucerit jumătate din Europa, dar au murit, din păcate, aproape toţi; cu toate astea, unii dintre ei au apucat vremea în care nepoţii lor le-au arătat recunoştinţă, cei care prin Moscova legau la maşini panglica ordinului Sfîntului Gheorghe, iar pe spatele maşinii lipeau un abţibild cu lozinca: „Mulţumim bunicului pentru biruinţă”.

Fata-operator în uniformă verde cu guleraş alb a lovit furioasă cu pumnul în geamul care o despărţea de clienţi, în aşa fel încît acesta s-a crăpat de sus pînă jos, şi a răcnit:

– Gata! Îmi dau demisia! Mai mult decît atît: emigrez!

Bărbatul în costum bej, văzînd că angajata Băncii de Economii e pe cale de a lua o decizie ireversibilă, a zis cu un surîs neaşteptat de blînd:

– Nu vă neliniştiţi aşa! Dacă doriţi, fie şi noiembrie. Mi-este indiferent!

Am încuviinţat privindu-l, el a făcut la fel, dar m-a mai întrebat o dată, inspitindu-mă:

– Deci e noiembrie?
– Cel mai probabil.

Uşa de la intrare s-a trîntit. A revenit bătrînelul, posibilul veteran, cu ochii parcă arzînd.

– Am verificat! a ţipat. Afară ninge. Iată, priviţi! În mînă avea un bulgăraş de zăpadă, a înhăţat probabil de pe jos un pumn de omăt.
– Deci e decembrie, în curînd, vine Anul Nou!

Astfel se întîmplă mereu la Moscova. Intri la Banca de Economii în octombrie, stai la coadă, iar cînd te uiţi, ieşi deja în decembrie. Moscova este un oraş bizar.

Dacă aş fi un spion american, şi m-aş pomeni trimis de către FBI la Moscova, pentru a afla ce este în capetele oamenilor de aici, aş fi foarte deprimat. Pentru că la Moscova fiecare om trăieşte pe cont propriu şi gîndeşte doar după capul său. În capetele tuturor e o mare harababură, iar la fiecare este o harababură proprie, şi pentru a o menţine, aceştia sunt fie prieteni la cataramă, fie se bat ca chiorii. Mai mult decît atît, pe parcursul aceleiaşi zile gîndurile din capetele lor se pot modifica. De pildă, dimineaţă moscovitul poate să se trezească ca un ardent susţinător al democraţiei, şi microbist înflăcărat al echipei de fotbal „Spartak”, pe la prînz îi pot încolţi simpatii naţionaliste, cu dorinţa neînduplecată de a se reîntoarce în URSS, fiindu-i silă de Europa, iar spre seară ajunge un duşman al echipei „Spartak”. Totul la Moscova depinde de ciocnirea contrariilor. Iată, bunăoară, merge prin Moscova primăvăratecă o minunată domnişoară, cu o fustă atît de scurtă, încît nu e bine să o priveşti de jos în sus pe scara rulantă de la metrou, iar ea îşi încrucişează privirea cu a unui preot cu barba deasă. Acela nu o priveşte nici măcar dezaprobator, ci cu o detaşare absolută, de parcă nici nu ar fi bărbat. Dintr-odată, în capul ei se prăbuşesc toate, uită şi unde mergea, aleargă în cea mai apropiată biserică cu bulbi de ceapă, unde se înfăşoară într-un sac prăfuit în jurul şoldurilor, şi stă două ore la slujbă, după care iese de acolo cu lacrimi de pocăinţă în ochi. Sau, aceeaşi fată cu mini-jup urcă pe scara rulantă, iar în spatele ei – un muntean din Cecenia o priveşte din spate, observă aţişoara roşie şi îşi manifestă sonor nemulţimirea, ea devine brusc xenofobă, iese din metrou şi se îndreaptă direct în piaţă, unde scandează împreună cu alţii: „Moscova este pentru moscoviţi!”. Nu ştim ce s-ar fi întîmplat dacă caucazianul nu şi-ar fi manifestat sonor nemulţumirea, ci i-ar fi dăruit un buchet de flori. Nimeni nu poate şti. Ei, dar dacă acest gastarbeiter, după ce i-ar fi dăruit florile, ar fi siluit-o undeva într-un gang întunecos, rupîndu-i chiloţii tanga roşii, care provoacă gînduri sumbre, fata s-ar fi aflat cu siguranţă în faţa unei dileme. Unde să meargă? Că doar nu la poliţie? Acolo o vor lua peste picior, cu fustiţa ei sumară, şi cu chiloţeii roşii rupţi, o vor jigni în cuvinte, şi poate chiar cu fapta. Fata se va excita, va prinde ură pe acele mutre dolofane, autosufiente ale apărătorilor legii, iar în ziua următoare va merge în Piaţa Triumfală, unde, la mitingul celor nesupuşi, va face cunoştinţă cu liderii opoziţiei antisistem, iar aceştia dacă nu vor fi arestaţi, o vor invita la ei acasă, deschizîndu-i ochii la „sistemul sîngeros”, mîngîind-o simultan pe genunchi. Dacă totuşi îi vor aresta pe toţi, va nimeri şi ea împreună cu ceilalţi în arestul poliţiei, tîrîtă cu capul în jos spre dubă, unde va fi şi pipăită.

Nu am văzut nicăieri, decît poate în Africa, poliţiştii ca ai noştri, îmbătaţi de puterea ce li s-a dat. De aceea, pe chipurile lor scrie că tot le este îngăduit, şi tot ce au putut, au şi încercat, muşcînd precum Adam din mărul cunoaşterii, scuipîndu-l apoi pe asfalt, pentru că acesta s-a dovedit a fi pentru ei necomestibil.

Acolo, în arestul poliţiei, îşi vor bate joc de fată în fel şi chip. Acolo vor debuta şi problemele ei psihice: va căpăta fobia mersului cu liftul sau a consumului de peşte, pentru că de acesta te poţi otrăvi.

Sau, avînd raporturi intime atît cu poliţiştii, cît şi cu liderii opoziţiei antisistem, ea se va dezamăgi, aşa, hodoronc-tronc, de bărbaţi, şi va începe o viaţă sexuală cu prietena ei, Tatiana sau Liuba, sau poate chiar cu amîndouă în acelaşi timp. Levitează fetele şi se copulează… În toiul dezlănţuirilor carnale, care se aseamănă cu sculptura lui Laocoon, în apartamentul Tatianei, intră tiptil tatăl ei, care e maior. Cu sacoşa de cumpărături. Ofiţerul este cuprins de panică. Iar Tatiana îi strigă de pe divan:

– De ce ai venit?
– Ţi-am adus de mîncare.
– Hei, mergi la plimbare! Revii diseară!
– Stau la bucătărie. Beau un ceai.
– N-auzi, ce ţi-am zis: valea!

Fetele, goale cum le-a făcut mama, rîd cu gura largă pînă la urechi.

– Să las măcar cumpărăturile! se revoltă maiorul.
– Tai-o! urlă Tatiana.

Tatianei îi este ruşine cu taică-su; au trecut vremurile sovietice, în care ofiţerii se salutau cu mîna la chipiu, cînd se întîlneau unii cu alţii pe stradă, aceştia erau atît de mulţi, încît aveai impresia că Moscova este un oraş de militari, iar civilii sunt doar nişte turişti prin capitală. Acum, ofiţerii au devenit aproape invizibili, nu se mai salută cu mîna la cozoroc, iar dacă-i şi întîlneşti pe undeva, parcă-ar fi alţi oameni: umblă umili, liniştiţi, ca şi cum ar fi pierdut un război…
– Nerodule! şi-a condus Tatiana tatăl afară.

Fetele se amuză din nou.

– Ce bine că tatăl meu a murit, moţăie fata noastră, a fost şi el ofiţer!

Şi din nou se aud hohote de rîs. Fetele vor merge de acum la discotecă, şi vor privi cu dispreţ în direcţia băieţilor. După aceea, aceştia vor vorbi între ei că, în Moscova, toate fetele au o boală, nu mai ai pe unde întîlni vreuna sănătoasă, toate fie că au gîndaci în cap, fie au lăţei sub buric. Băieţii vor suferi îndelung. Apoi, poate se vor şi bate.

Va veni însă ziua duminicii, şi ei se vor pune la ţinută, ieşind din blocurile lor cu patru nivele, din cartierele mărginaşe ale Moscovei, îndreptîndu-se spre centru, în Cistîe Prudî, să bea cafea-capucino. Tatiana-bruneta va veni cu ochelarii ei negri, de la Armani, Liubka – în ştrampii-plasă, iar a noastră, sosind cu trenul interurban, va levita într-un nor de visări romantice.

Acestea vin legănîndu-se, cu picioarele lor aptisante. Sunt neliniştite pentru părul lor, făcut vîlvoi de crîncenul vînt moscovit. Posedă nişte zîmbete deosebite, de vulpiţe, de parcă ar şti deja ce urmează să li se întîmple chiar în acea seară. Corpurile le sunt încordate, precum cozile de ceapă, iar ele însele sunt ca săgeţile care ar străpunge pe oricine. Singurul lucru care le lipseşte este smerenia creştinească, toate celelalte sunt la purtător, înlăuntrul lor. Dar cu părintele se vor mai întîlni pe stradă…

Va trece timpul şi cele trei vor deveni nişte băbuţe moscovite. Pe nesimţite şi poate cam prea repede trăindu-şi viaţa, se vor transforma către bătrîneţe în figuri ale nemuririi, supravieţuind soţilor şi tuturor conducătorilor Rusiei. În timpul acestei nemuriri, ele vor fi preocupate, în primul rînd, în discuţiile pe care le vor purta, de nimicnicia tinereţii, şi de buna aşezare pravoslavnică. Cînd merg, acestea şchioapătă un pic şi privesc tot timpul peste umăr, ca şi cum cineva s-ar ţine după ele, iar cînd vorbesc, privesc interlocutorul atent în ochi, de parcă ar presimţi ceva dubios.

Moscova nu doar că nu se aseamănă cu niciun alt oraş, dar nu se aseamănă nici cu el însuşi. Cu cît mai mult locuiesc în acest oraş, cu atît mai puţin înţeleg această urbe. Ceea ce este aparenţă devine chiar esenţa ei.

În schimb, oriunde ai privi, vezi peste tot miliţieni, care păzesc Moscova de terorişti şi se zgîiesc cu luare-aminte la Venera noastră, care e de pe undeva din Mîtişci, cu părul auriu, cea cu axilele rase, cu fustiţa scurtă – Venera, iată ce poreclă au formulat fetele celei care se numeşte, de fapt, Katia, tot ea şi Kat’ka.

Venera din Mîtişci s-a trezit dimineaţa în cămaşa sa de noapte cu găuri, pe care însă nu apucă să o coase. Printr-o despicătură a cămăşii se văd chiloţeii ei roşii, pe care ea nu şi-i scoate niciodată cînd doarme, pentru că se teme să doarmă în Mîtişci fără ei. Kat’ka a scos de sub pernă fotografia lui Mişa Hodorkovky, de care este îndrăgostită în taină. L-a pupat pe buze pe acest deţinut al onoarei. Cîndva, ea ţinea sub pernă fotografia lui Che Guevara, pe care ea îl numea „eroul meu fără speranţă”. Dar Che Guevara s-a şifonat cu timpul, dar şi ei i s-a acrit în cele din urmă de el. Aceasta l-a sărutat din nou pe Hodorkovky şi a zbughit-o din casă, după pîine.

Iar lunea viitoare, Tan’ka cu Liubka o vor conduce pe Kat’ka noastră într-unul din oficiile Casei de Economii, iar ea se va aşeza, ca şi ele, în spatele ghişeului, devenind un operator în uniformă verde cu guleraşul alb, iar într-o bună zi un vizitator o va întreba:

– Acum este octombrie sau noiembrie?

 

Invitați 2019

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.